Anca Zaharia | Vânătăi ascunse, cartea unei epidemii ce ne distruge în valuri societatea

De câteva ori pe an, rar, când mai apare câte o statistică, ne reamintim că și la noi în țară există violență domestică ai cărei autori sunt, în proporție covârșitoare, bărbații; că victimele sunt, cele mai multe dintre ele, femei. (Vezi aici rezultatele unor statistici apărute la mijlocul lunii septembrie 2020.) În același timp, a crescut numărul discuțiilor și dezbaterilor publice pe teme conexe, am început să învățăm și noi mai multe despre contextul în care apare violența, despre vârstele critice, modelele preluate de copii de la mediile în care trăiesc și sunt abuzați – de cele mai multe ori, agresorii provin din case în care violența a fost ceva la care au asistat constant, transformându-le pe unele victime în agresorii care duc mai departe această sumbră tradiție la care mulți specialiști fac referire folosind cuvântul „epidemie”.

În Vânătăi ascunse, cartea dedicată tuturor detaliilor pe care nu le știm despre violența domestică și care ajung, la un moment dat, să facă diferența între viața și uciderea cuiva, Rachel Louise Snyder abordează – cu lux de amănunte – câteva cazuri concrete de violență care au marcat societatea americană a ultimei perioade și care chiar au schimbat legi și reguli și modele de lucru care s-au extins apoi, au fost preluate de tot mai multe state și au dat naștere unor chestionare care, aplicate victimelor în cazuri de urgență, duc la luarea imediată a unor măsuri care salvează vieți și pun punct episoadelor prin care se manifestă terorismul din partea partenerului intim, așa cum este sintagma folosită de Rachel Louise Snyder.

Multe cazuri de crime în masă încep, ne spune autoarea, cu un episod de agresiune în familie – de cele mai multe ori, pentru că agresorii împușcă un număr mare de persoane într-un loc public (o școală, o biserică), partea cu violența inițială, din familie, nici nu mai este băgată în seamă de relatările ulterioare ale presei. La fel cum auzim și la noi, apropiații cred că, dacă cel acuzat de uciderea partenerului și/sau a copiilor era „de treabă”, dacă saluta pe toată lumea, vestea inevitabilului poate fi primită cu reticență: n-are cum să se fi întâmplat asta dacă ne zâmbeam când ne întâlneam, dacă soția nu a cerut niciodată ajutor, dacă a avut ocazia să plece și a ales să se întoarcă etc.