Nu scriu recenzii (mai degrabă) negative, asta știți deja, decât dacă ceva e teribil, teribil de prost. Unde pot să cred că n-am înțeles eu sau că n-am apreciat demersul artistic, tac. Că e evident doar că nu mi s-a adresat mie cartea și că nu are rost să pierd timp să conving pe cineva de ce nu pricep. Pe scurt, vorbesc cu mai multă pasiune despre ce-mi place și mi se pare mai util să fac asta.
Cu De vorbă cu criminalii în serie. Cei mai diabolici oameni din lume își spun povestea este… cu totul altă poveste. M-am lăsat amăgită de titlu sperând că autorul a fost sincer când l-a ales. Apoi m-am gândit că or fi tradus ai noștri ca să facă clickbait, dar nu, traducerea e exactă. Așa că prima dezamăgire e legată de faptul că nu se vede că a stat de vorbă cu criminalii autorul, cu excepția câtorva citate care, scoase din context, își pierd și ele sensul. Mai mult, „cei mai diabolici oameni din lume” sunt astfel doar pe considerente subiective – și ele neclare în carte, în orice caz, de vreme ce doi criminali sunt comparați la nivel de număr al victimelor, cruzime și perversiuni sexuale, dar tipul iese ca fiind omul rău, iar tipa e doar singură, grasă și tristă. Cuvintele autorului, nu ale mele.
Autor care e criminalist, aflăm despre el din clapeta de la final. Și care mi se pare, în numeroase rânduri, mai degrabă neprofesionist: se mândrește cu reușitele sale când amintește de câteva crime pe care condamnații i le-au mărturisit doar lui, când documenta el cartea asta (și serios, poți să spui orice despre tine, de bine sau de rău, dar cred că-s importante și cuvintele alese, dar și capacitatea de a pricepe că lumea merge înainte cu tine sau fără tine). Livrarea informațiilor mi se pare că e făcută într-un mod greoi, alambicat – mi-am zis și că poate e scrisă ca pentru specialiști, dar: 1. nu e vândută cu marketing făcut pentru specialiști, 2. mi-e greu să cred că un criminalist își organizează datele fără să fie puse cronologic, le amestecă, mai confundă câte un calibru etc.
Poate cel mai grav aspect este că am sesizat, subtil de tot, un fel de admirație latentă pentru criminalii mai inspirați, cu fapte complexe ascunse mai eficient. Poate nu degeaba îl citează autorul, în mod repetat, pe Nietzsche (cu vorba aia ultra-șeruibilă): dacă te uiți îndelung în abis, abisul se uită și el în tine. Parcă vrea să testeze, de la o istorisire la alta, cât din abisul încercat cu degetul a apucat să-l muște înapoi.
Christopher Berry-Dee insistă, cred că la fiecare dintre cei zece criminali, că „aici ieșea monstrul” din X, aici Y era „vizitat de aceiași demoni incontrolabili”, iar mie mi se pare nepotrivită (mai ales dacă ne raportăm la jobul autorului) demonizarea unei acțiuni ilegale, scoaterea din zona realului, a palpabilului și-a concretului, a faptelor, și punerea ei pe seama „Răului”, „Fiarei” (și chiar așa, scrise cu majusculă) pentru că mie îmi dă senzația că vorbește despre un posedat care, prin urmare, nu mai este singurul responsabil pentru acțiunile sale. Deși afirmațiile și declarațiile condamnaților arată chiar contrariul, deși se recunosc și ei „posedați” pe alocuri: am făcut asta, am vrut să fac exact asta, exact în modul ăsta, am vrut să scap de cadavru acolo și în acel mod. Pare că ei își asumă responsabilitatea, iar autorul le transmite, prin cartea de față, că lasă, cu toții greșim, sigur nu ați vrut să omorâți chiaaar și al șaptelea individ în luna respectivă, iar cucoana aia care s-a zbătut înțeleg că v-a deranjat și mai mult.
În plus și doar ca exemplu, „la fel ca mulți criminali în serie, Harvey a fost un copil din flori care nu și-a cunoscut niciodată tatăl natural”. Aici aș pune un emoji cu ochi mari și gura strânsă, aș vrea să sugerez stupoarea: există studii care demonstrează că criminalii în serie sunt copii din flori care nu și-au cunoscut tații naturali? Dacă există, poate era bine să fie inclus un rând de notă de subsol, nu mai mult, să-mi indice unde să pot verifica spusele acestea care, altfel, sună doar a generalizare fără fundament. Și are destule astfel de afirmații nesusținute de date care, tocmai în lipsa acestor studii ori statistici, mie nu îmi spun mai nimic.
O altă problemă o am cu modul în care sunt descrise femeile, care aici sunt victimele (o aveam și dacă erau ilustrați așa bărbații, care sunt preponderent agresorii, dar uite că autorul îi tratează cu respect, ba chiar cu admirație vizibilă din când în când), astfel că victimele sunt: „Cândva atrăgătoare, semănând chiar foarte bine cu vedeta Julia Roberts, tânăra era acum un schelet ambulant. O prostituată cunoscută, zdrențăroasă și neîngrijită…” sau „O tânără inteligentă, a căzut în patima drogurilor și a început să plătească cu cecuri neacoperite pentru a-și putea achiziționa cocaina. A sfârșit ca o prostituată obișnuită”, dar nici un cuvânt despre trăsături fizice ori morale ale victimei când aceasta este luată de lângă soțul ei (a cărui existență, deduce cititorul, garanta că femeia asta era ceva mai respectabilă decât celelalte). Dacă ar fi fost cuvintele criminalilor în serie, aș fi înțeles și nu aș fi avut nimic de obiectat. Dar nu le-am găsit puse în ghilimele și nici atribuite altfel acestora.
Tot cam șocante și referirile la tulburările genetice și la cum un individ este „normal” sau nu, în funcție de numărul de cromozomi, ceea ce pentru zilele noastre cred că e o afirmație cel puțin depășită.
Leave a Reply