Pasiunea mea pentru Leonida Neamțu cred că e deja cunoscută – am scris aici despre Acolo unde vântul rostogolește norii și Chirie pentru speranță, mai am vreo 10-15 cărți publicate de editura Publisol și încă necitite, abia aștept să mi le pun în ordine și să-mi acord un weekend prelungit doar cu cărțile lui Neamțu. Parcă nu-mi ajunge să le intercalez cu alte cărți, simt că-mi răpește bucuria cititului și că-mi fragmentează imersiunea în universul ușor psihedelic al autorului.
Toporul de argint și Moartea, ca o floare de „Nu-mă-uita” îl au în comun pe Adrian Mocanu. În primul roman apare într-un orășel din Maramureș, acolo unde încearcă să ancheteze un caz – și o face în măsura în care nu se lasă prea deranjat de asemănarea lui fizică cu un alt personaj, dispărut și presupus mort de multă vreme (personajului respectiv i se spune Toporul de argint, de-aici și numele cărții). Se citează deseori din Charles Baudelaire, iar asta „glazurează” și mai bine atmosfera și dă direcția în care pare să se îndrepte narațiunea. Numai că e bine să țineți minte că vorbim despre Leonida Neamțu și, dacă știm ceva despre cum scrie, deja știm și să nu ne lăsăm păcăliți de aparențe și să-l credem pe cuvânt când aruncă adevăruri, în glumă sau nu, ca niște ancore pentru viitoarele direcții ale poveștii. În al doilea roman, Adrian Mocanu este deja mai stăpân pe meserie – în Toporul de argint e proaspăt absolvent. Aici anchetează o presupusă sinucidere – dar cu același umor incredibil de fin.
Ziceam la început că abia aștept un weekend party for one: adică eu cu mine, multă cafea, pisică și cărțile lui Leonida Neamțu. Consider eu că așa…
Leave a Reply