Sonia ridică mâna să-şi spună nemulţumirea, gâtuită de emoţia de-a se afla, nepotrivită cum se simte, în centrul atenţiei. Şi reuşeşte să declanşeze alte mici furtuni în vieţi de care este legată chiar dacă nu o simte, făcând din romanul Laviniei Branişte unul care pune cercetarea unui trecut comunist într-o altă lumină şi conflictul între generaţii şi sisteme în ansambluri care construiesc o armonie aparte de tot ce-am mai citit până acum pe această temă.
Miza romanului e desluşirea istoriilor mici şi mari: cea personală, de familie destrămată, cea intimă, a unei relaţii amoroase care se stinge-n absenţa comunicării, şi cea a unui regim comunist ce pare imposibil de reconstruit din poveşti şi documente. Sonia ridică mâna este un roman al deznădejdii şi resemnării, cu sporadice momente de revoltă cuminte, senzaţii care se intuiesc de la început şi care nu dispar indiferent de direcţia în care o apucă personajele.
În plus, romanul ilustrează parcă fără efort, cu naturaleţe, toate lucrurile pe care nu le spui când e momentul şi zidurile care răsar între oameni în jurul unor astfel de tăceri şi răceli. Ele cresc, se propagă în linişte, cu ură murmurată printre dinţii celor care decid pentru ceilalţi: părinţii pentru copii, bărbaţii pentru femei, mamele singure pentru copiii care le-au rămas consolare şi armă împotriva fostei jumătăţi.
Lumile sunt contrastante: cea dinainte de 1989 (perioadă comunistă împărţită şi ea, la rândul ei, într-un înainte şi un după, anul-cheie fiind 1974) şi cea de după Revoluţie, când Facebook-ul ajunge să facă parte din viaţa generaţiei părinţilor noştri, cu disponibilitatea lor de a crede şi-a distribui aproape orice – aceasta din urmă în contrast cu incapacitatea lor de a-şi exprima sentimentele şi a nu stigmatiza şi traumatiza mai departe;
Leave a Reply