Despre mine știe fiecare apropiat că sunt obsedată de versuri, că sunt dependentă de #poezie și că profit de orice ocazie prind pentru a o citi, a o descoperi în locuri neașteptate și mai ales pentru a o trăi. Folosesc introducerea asta cu un scop precis: vreau să vă povestesc puțin despre Sînt alta, așa că e obligatoriu să subliniez, în acest context, că este vorba despre poezia trăită, cea care se naște din împrejurările extraordinare ale obișnuitei vieți de zi cu zi.
Sînt alta a apărut în 2020 la editura Nemira. După Floarea de menghină, debutul individual din 2008, și Gravitație (2015), volumul de față continuă o poezie cum nu e alta în peisajul literar contemporan: poezia Svetlanei Cârstean e recognoscibilă, deși nu se autopastișează de la o apariție la alta. Și asta mi se pare uimitor, să reușești să fii tu fără să îți prezinți mereu identitatea, ci numai să o reafirmi în moduri inedite. Svetlana Cârstea este, nu numai în acest volum, ea, dar alta.
Feminitatea versurilor e plină de forță – o vreme am fost tentată să-i spun agresivitate, dar acum cred că e doar expresia totală a feminității. Totodată, sensibilitatea și tandrețea dublează mesajul („corpul meu stă înclinat în direcția din care vii tu”, pagina 11); totul e deopotrivă greu și ușor, o îndrăzneală absolută și totuși lipsă a „obrăzniciei” (cuvânt care apare de mai multe ori pe parcursul cărții), la limita dintre…
Leave a Reply