Un lup atârna în cais, cu capul în jos e prima carte de Mo Yan pe care reușesc să o și termin de citit; de unele dintre romanele lui m-am apucat de-a lungul timpului și, din cine știe ce motive, le-am abandonat; Mo Yan însuși e un scriitor care m-a intimidat dintotdeauna, care mi se pare la fel de rigid, poate chiar rece și intimidant ca Vodolazkin (despre al cărui Laur am scris aici), oameni care te impresionează prin simplitate și complexitate într-un amestec de proporții nemaîntâlnite, irepetabile la scară largă sau măcar intenționat.
Nu degeaba amintesc de un scriitor de limbă rusă mai sus; o fac pentru că Mo Yan și scriitorii asiatici au, în general, ceva distinctiv, la fel ca rușii, iar de cele mai multe ori este vorba despre felul în care lumea e văzută: ca un bulgăre de realitate care poate fi ori de-a dreptul gelatinos, ori contondent, niciodată facil, niciodată la îndemână pentru a-i fi deprins sensul profund. Copii sunt, în ambele cazuri, expuși direct ororii și tuturor „semnelor” maturității, fără creșterea ferită și supravegheată specific occidentală. La fel, interpretarea lor pune niște limite între duritatea maturității și naivitatea copilăriei pe care în alte locuri nu le-am întâlnit.
Leave a Reply