Parafrazez, în titlul acestei recenzii, o idee care mi-a plăcut în finalul romanului Zmeie de hârtie: aceea că şi inumanitatea face parte din om, tragediile tot noi le provocăm, facem rău celuilalt şi prin asta ne condamnăm pe noi înşine, stabilim graniţe şi luptăm pentru idealuri care ne separă atunci când ar trebui (şi-aici e doar părerea mea) să ne reamintim, la fel ca atunci când Rick Grimes nu-l omoară pe Negan în The Walking Dead, că suntem cu toţii în aceeaşi tabără: a celor care sunt în viaţă. Că putem şi trebuie să fim toleranţi unii cu ceilalţi. Tot o părere personală, care nu se regăseşte decât mult prea subtil, este că, şi dacă nu recunoaştem existenţa unei divinităţi, e aberant şi josnic să ne acordăm singuri titulatura de dumnezei care să decidă pentru aproape.
Dintr-un roman care începe lin, cu o poveste de dragoste la începuturile ei, cu iubirea care presupune schimbări în cel îndrăgostit şi deseori o depăşire a condiţiei (nu neapărat materiale), din a doua jumătate citeşti în Zmeie de hârtie deznădejdea de a fi despărţit de cei dragi de conflictele armate. Ludo, tânărul francez îndrăgostit de o fascinantă poloneză, se află sub ameninţarea ca un talent nebănuit să rişte a-l transforma în animal de circ pentru ceilalţi. Se face o dureroasă distincţie, la care nu m-aş fi gândit până acum, între destin (care implică realizări măreţe) şi soartă (deseori tragică, cu care trebuie să te împaci, care îndeamnă cel puţin la resemnare). Mai mult, tot Ludo identifică, prin intermediul celor care-l sprijină pe parcurs în demersul de a-şi găsi iubita într-un colţ de lume în care mocnesc urile celui de-al Doilea Război Mondial, o anume frumuseţe în renunţare şi neîmplinire. Zmeul de hârtie, cu angrenajul lui complicat şi culorile vii, este şi pentru Ludo ce a devenit pentru unchiul lui, meşterul Fleury: un înlocuitor pentru ce nu au putut avea, substitut al fericirilor pe care le-a negat viaţa şi de care i-a privat tăios şi fără drept de apel.
Cât timp Ludo şi Lila se cunosc şi tatonează o cale comună pe care încă nu ştiu dacă să o apuce cu fermitate, la orizont planează norii întunecaţi ai ameninţării naziste, ca o furtună care se apropie încet, suficient cât să lase impresia că nu ar mai avea loc. De la un debut al adolescenţei plin de speranţă se trece la…
Leave a Reply