Deborah Levy a început să mă intrige de curând, odată ce i-am citit Înotând spre casă (despre care am scris aici), și-așa am ajuns să comand și Lapte fierbinte, cartea care a apărut la editura Litera înaintea celei pe care eu am citit-o prima. Și mă bucur că le-am descoperit în această ordine, cred că am înțeles-o mai bine pe autoare astfel și sunt convinsă că, dacă începeam cu Lapte fierbinte, n-aș mai fi acordat niciodată o șansă scriitoarei pentru că probabil nu i-aș fi înțeles atât de bine universul și creația bazată pe o deznădejde și o dezorientare continue, care atacă în valuri și apar să sufoce cititorul, puțin câte puțin, până la acaparare.
Două femei, mamă și fiică, ajung în Spania venind din Anglia; mama este bolnavă, iar Sophie acționează ca niște picioare ale mamei, ca niște extensii, dar și ca o asistentă (medicală și personală), greșind mereu tipul de apă pe care îl cere mama însetată. Orice s-ar întâmpla, atmosfera cărții e apăsătoare, se transmite neliniștea pe care o simte Sophie chiar și atunci când se află într-un context prietenos, pentru că ea dă dovadă de același spleen ca al fetei din Înotând spre casă, există acolo și aici o nepotrivire cu o lume cu al cărei ritm nu se sincronizează niciodată fata singură, debusolată.
La fel este și în cazul relației cu timpul, care e ambiguă, și cea cu sinele, deci și cu ceilalți – raportarea primară este la mama al cărei ajutor esențial îl reprezintă Sophie, dar și pe ea simte că o dezamăgește, la fel ca pe restul, din cauza nemulțumirii de sine, necunoașterii binelui și răului propriei persoane. Obișnuită să fie mereu ajutorul mamei ei, personajul principal nu a avut timp să se descopere și să se construiască.
Ceva din atmosferă m-a dus cu gândul la…
Leave a Reply