Pe poeta Olga Ştefan o ştiu de pe Facebook şi tot acolo o citesc zilnic, dar Civilizaţii este primul meu contact cu un volum scris de ea – deşi, dacă punem la socoteală poemele pe care le distribuie către utilizatorii de internet cu aplecări lirice, atunci se poate spune că-i cunosc îndeaproape universul poetic.
În Civilizaţii, poeziile Olgăi Ştefan sunt ca lava şi ca mierea deopotrivă, într-un amestec perfect echilibrat de stranietate şi spirit blând, însă deloc docil, ba chiar rebel, nesupus. Se face disecţia fără milă a unor sentimente din care se recompun apoi alte realităţi, mai trainice în bizara lor fragmentare, ca nişte instantanee prezentate în şir, în fracţiuni de secundă sau mai puţin, alternând cele mai paşnice şi inocente imagini cu unele groteşti, pe cele divin-himerice cu cele diavolesc de umane.
Relaţiile sunt sferoide, iar infernul personal este cel din care eul liric se sparge şi luminează nedesluşit din zeci, sute de locuri, ca o reproducere într-un caleidoscop. Dintr-un corp „de care s-au agăţat podoabe” şi care „înaintează spre moarte” se strigă inaudibil cuvinte de revoltă. Se face o trecere prin moarte şi iubiri, indiferenţe şi amăgiri cotidiene, profesionale, iar secvenţele de familie le privim în treacăt, ca pe imaginile de pe timbrul de pe o scrisoare smulsă de vânt.
Leave a Reply