Am Jurnal din Anul Ciumei de la apariția lui din 2020 la editura ART, în colecția cărți cult, dar l-am ocolit până acum pentru că nu eram convinsă că poate să-mi fie cu adevărat utilă o carte care face referire la epidemia de ciumă din 1665, din Londra. M-am apucat de cartea lui Defoe abia după ce mi-a spus un prieten că e copie aproape perfectă a atitudinilor pe care am avut cu toții ocazia să le vedem, în noi sau în cei din jur, odată cu pandemia pe care încă o traversăm căutând soluții și respectând reguli sau, după caz, o negăm.
Aș prezenta cartea asta într-o formă diferită față de modul în care scriu în mod obișnuit despre ce mi-a plăcut, literar vorbind. Asta și pentru că nu am în față o carte obișnuită. Înainte de a începe lista cu ce mi-a atras atenția, țin să menționez că acest jurnal este o operă de ficțiune, însă una care se clădește pe adevăr istoric și care utilizează din plin resurse precum documente ale vremii și statistici alcătuite pe parohii, zone și periferii.
Așadar, data viitoare când vă mai spune cineva că „așa ceva nu s-a mai pomenit”, referindu-se la o măsură sau un comportament legat de pandemia de coronavirus, poate luați în calcul să-i faceți cadou acest volum, Jurnal din Anul Ciumei, pentru ca omul în cauză să remarce și el următoarele în privința epidemiei de la 1665, deci de-acum o veșnicie:
- boala se declara autorităților – semnele, de fapt, de vreme ce diagnosticul se punea de către specialiști (așa cum aveau ei atunci, să-i scuzați că nici ei nu găseau soluții-minune de pe o zi pe alta)
- foarte mulți erau tentați să ascundă boala pe care o purtau și puneau în pericol, astfel, pe ceilalți (ieșind din casă, petrecând de parcă ar fi fost de neatins, negând că li se poate întâmpla chiar lor… știți argumentele)
- se publicau Buletine săptămânale cu numărul de morți (pe zone distincte, cu gruparea pe cauza decesului)
- se circula cu certificat de sănătate, document folosit și pentru a permite exodul din oraș al celor care își permiteau acest lucru („cel mai bun leac împotriva ciumei este să fugi din calea ei”)
- se stătea în casă după asfințit
- se căutau sfaturi la ceilalți și exista o raportare față de încrederea pe care o transmiteau (frați mai mari, rude vârstnice înțelepte și cu posibilități, persoane mai învățate)
- viața îi era încredințată, în cele mai multe dintre cazuri, lui Dumnezeu
- orice semn de boală însemna suspiciune din partea celorlalți și tratarea cu vădită discriminare, chiar și-n cadrul aceleiași familii
- …
Leave a Reply