Lacrima Tatălui este volumul publicat de Romeo Aurelian Ilie în 2022 la Casa de Pariuri Literare – spre rușinea mea, eu credeam că e de debut, dar se pare că nu e așa (la editura Tracus Arte a apărut, în 2018, Patruzeci și unu. Eu, surdo-mutul, în urma câștigării concursului de debut în poezie „Traian T. Coșovei” – am de gând să fac rost de ea și să o citesc curând).
Titlul, recomandările de pe coperta a patra și biografia autorului – luate și împreună, și separat – m-au făcut să fiu convinsă de la început că nu are cum să-mi placă Lacrima Tatălui. Atee fiind și exasperată de religia care acaparează irațional mai totul în jur, mă așteptam să mă simt atacată de poeme, deranjată de referințele religioase, poate chiar judecată subtil pentru lucrurile în care nu cred. Surpriza uriașă a fost că, dimpotrivă, am descoperit în acest volum o voce care caută să analizeze, deseori în manieră confesivă, în ce crezi și cum se vede asta, nu în cine. Practic, cum e când cauți binele din tine, dar fără a-l căuta neapărat pe Dumnezeu ca entitate separată, absolută, desprinsă de idei precum moralitate, culpabilitate, filosofia intenției și-a actului discutabil.
Lacrima Tatălui nu contestă, dar chestionează alegeri și decizii ale divinității, nu existența acesteia, dar pare că face cunoscuta afirmație că „Dumnezeul meu este iubire” și eul liric nu e de acord când vede altceva (vezi poemul „Soldații”, de la pagina 26). Fascinant cum, chiar și din prisma unei persoane religioase, iubirea se poziționează dincolo de divinitate („Femeia de sare”, pagina 12; „Scara”, pagina 16) – o atitudine pe care evident că o aprob, al naibii de subiectiv. Per ansamblu, acest volum mi-a lăsat senzația de rugăciune în cadrul căreia de la Dumnezeu se cere, ca de la egal la egal, dovezi („Ispitirea” de la pagina 27 e mai mult decât elocventă aici).
Leave a Reply