Ştiam despre eseurile de îndrăgostit ale lui Alain de Botton încă de pe vremea când eram librar, atunci când vindeam măcar câte un exemplar la fiecare două-trei zile, acest titlu concurând serios la primul loc în lista de bestsellers a librăriei. M-a îndepărtat chiar titlul de această carte, îmi imaginam un cuprins plin de lamentări siropoase, elegii şi comparaţii la limita penibilului. Bine că a trecut vremea şi am apucat să-i acord atenţia necesară, am găsit o ediţie în engleză care m-a făcut curioasă imediat ce am citit două rânduri de pe o pagină deschisă la întâmplare, am regăsit în el aparentul cinism care mi-e şi mie caracteristic şi-am ajuns să citesc cartea asta cu un şir de exclamaţii pe buze, cu creionul în mână şi făcându-i poze de trimis prietenilor, alături de textul: ia-ţi cartea asta, serios, crede-mă, e pentru tine.
Mi se pare foarte utilă o astfel de abordare, adică filosofică, a fenomenului de îndrăgostire, disecând toate etapele pe care în general le ştim din unghiul acela îngust care ne-a permis întotdeauna să vedem doar părţile bune şi luminoase în celălalt şi-n relaţiile noastre – felul în care ajungem să ne îndrăgostim, cum şi de cine, şocul din momentele în care ne dăm seama că persoana care constituie obiectul atenţiei noastre ne împărtăşeşte sentimentele, deci cade de pe piedestal, bucuria apropierii cauzate de rezolvarea micilor conflicte care ascund, de fiecare dată, probleme şi nemulţumiri mai mari, de la utilizarea numelor de alint până la disputele legate de hainele unuia dintre cei doi sau de conţinutul meniului cuplului.
Eu am subliniat şi mi-am notat foarte multe idei din Eseuri de îndrăgostit, le-am legat de experienţe personale trecute sau de cele ale apropiaţilor, ba chiar ale personajelor de care mă ataşez atunci când citesc, inevitabil. Am decis că fac…
Leave a Reply