Despre FOE am tot spus că mi-ar plăcea să-l traduc eu în limba română – asta în timp ce citeam în engleză ediția din 2019 de la Scribner, neștiind că a fost deja tradus. În română se numește Intrusul (și ce copertă bună are!), iar traducerea este semnată de Andreea Florescu și a apărut la editura Curtea Veche în 2022. Vreau să-mi iau și versiunea în limba română strict pentru că cred că m-aș bucura de cartea asta de parcă aș citi-o iar pentru prima oară, așa revelație a fost. Aș încerca asta și pentru că Toronto Star (bine) zice: își va inspira cititorii să o recitească imediat pentru a încerca să-și dea seama cum a fost construită. Pare că, având aceeași idee în minte sau una asemănătoare, nu ai putea să scrii sute de pagini fără a divulga un detaliu major. Lui Iain Reid i-a reușit și acest lucru face romanul o creație deosebită, de ținut minte.
Nu doar narațiunea a fost revelație în FOE, ci și stilul – cu care mă familiarizasem întrucâtva de la Mă gândesc să-i pun capăt. Același mister dens multiplu stratificat, cu indicii care te pun pe piste pe care le crezi valide până la proba contrarie și fără vreo stridență șocantă specifică thrillerelor de consum. Un nenumit pe care-l intuiești pe alocuri și care dă senzația constantă că există un ceva anume care nu e în regulă, un element pe care ai putea să-l apuci dacă l-ai vedea, dacă l-ai auzi pentru o clipă măcar. Dar suntem în totalitate la mila autorului, care abia pe ultimele pagini dezvăluie twist-ul care m-a făcut să zic „Aaaaa, evident!”. Nu era evident, doar că acum avea sens. Și l-am apreciat cu-atât mai mult pe Iain Reid.
Povestea este a unui cuplu ciudățel (nu fac ceva anume, însă sunt distanți chiar și-n momentele de apropiere, dar și straniu de apropiați când se distanțează, având grijă unul de celălalt, făcându-i celuilalt viața un pic mai ușoară) și destul de izolat.
Leave a Reply