Visam la cartea Luciei Berlin încă de la apariția acesteia la editura ART, în colecția cu cărți musai, în 2018. Fără să știu ceva despre autoare și, prin urmare, fără așteptări, intuiam că o astfel de carte apare (și) pentru oamenii ca mine, cei care caută semințele de genialitate în viața de zi cu zi a unor persoane care n-au bănuit nici ele, cel mai probabil, de ce erau în stare.
Se pot spune foarte multe despre acest volum al Luciei Berlin. Însă aș reține, dincolo de orice, că însăși autoarea este revelația mea din această carte. Notele biografice pe care le deducem din proza ei, surprinse cu măiestrie inconfundabilă, cu un aer tăios și matur, dar și vag amuzat în permanență, acestea sunt cadoul cărții pentru mine: poate, rezumat, faptul că un astfel de om a putut trăi o astfel de viață și-a reușit să scrie (și) despre ea cu decența și irepetabilitatea unui geniu.
Manual pentru femei de serviciu cuprinde peste 40 de proze scurte scrise de Lucia Berlin în diferite perioade ale vieții – și evident pentru un talent ca al ei, nu se simte o diferență între acestea în termeni de calitate a scriiturii, deși experiențele care i-au îndrumat pașii spre a așterne pe hârtie ceva inspirat din propria viață trebuie să-i fi influențat și priceperea sau măcar agerimea. Biografia autoarei este fascinantă, însă trebuie subliniat că Lucia Berlin nu trebuie confundată cu încântătoarea operă rezultată. Viața ei, așa cum spuneam, mi se pare o operă de artă în sine. Cam ca toate cazurile, fără a fi apreciată la vremea ei, când ar fi contat cel mai mult. Creația nu putea fi, așadar, decât comparabilă cu biografia care dă naștere, în parte, unui astfel de îndemn de a așterne pe foaie ceva fără prejudecăți, poate și fără așteptări. Nu știu mai nimic despre stilul ei de a scrie, despre tabieturi și crez creator, literar, dar cartea asta mi-a lăsat impresia că Lucia Berlin nu a vrut să impresioneze vreodată pe cineva.
Manual pentru femei de serviciu este rezultatul unor ochi care au văzut cu adevărat și al unei inimi care nu s-a temut să simtă. Probabil pare o afirmație vecină cu truismele, însă am tot disecat-o, chiar și după ce am scris, și sunt din ce în ce mai convinsă că superficialitatea pe care o mascăm în zilele noastre cu false preocupări și închipuite calități ne împiedică să vedem fără filtre și să simțim fără a ni se spune ce – de apropiați, sistem cultural cu valorile lui, mass-media, cinematografie, chiar cărți. Poate că în seara în care am plâns după vreo câteva zeci de pagini citite am făcut asta doar pentru că nu am făcut parte din viața Luciei Berlin. Mi-ar fi plăcut să o văd scriind câteva clipe, să beau un pahar cu ea înainte să se crape de ziuă, să o îmbrățișez și-apoi să dispar.
În volumul de față, cruzimea subtilă este constantă și fericirea episodică este la fel de intensă ca marile nenorociri. Din toate prozele răzbate însă…
Leave a Reply