Pe Radu Găvan l-am citit aproape integral; am scris despre Diavoli fragili aici și i-am luat un interviu în 2020, după ce a apărut și-am citit Bestia obișnuinței, volum de poezie publicat de Herg Benet. Acum ne bucurăm de cel mai nou roman, Isus din întuneric, iar odată cu asta cred că se poate spune că a fost scrisă cea mai bună carte de până acum a lui Radu Găvan. Sunt la fel de convinsă că vor fi mulți care să nu-i înțeleagă cartea sau care să o urască pur și simplu. Cert e că n-ai cum să te plasezi decât într-o extremă sau alta.
Durerea dă naștere, printre altele, și impulsului artistic, nevoii de a da mai departe ceva din ce ai trăit, de a încerca să înțelegi ce ți s-a întâmplat tocmai prin reproducerea la nesfârșit a unor variațiuni pe aceeași temă. Arta se naște, așadar, din durere, și nu e tocmai clișeu că oamenii fericiți și mulțumiți nu sunt prea mari creatori. Excepții există, desigur, întotdeauna. De la această premisă pornește Radu Găvan în demersul de a spune, prin acest roman, o poveste despre durerea și moartea care te fac egal cu creatorul. Și realizează acest lucru profitând de instrumentele convenționale de măsură a Binelui și Răului, pe care le inversează, le amestecă, le dă valențe neașteptate.
Cele mai multe dintre numele personajelor arată clar această distincție bine-rău – ea își manifestă cu adevărat forța atunci când cei cu numele „luminoase” ajung să greșească sau când cei întunecați fac fapte bune fără să aștepte ceva în schimb (Weis și Schwarz). Mai mult, avem și personaje care cuprind în nume ambele dimensiuni (Amadeo, de exemplu. Compus astfel, el înseamnă „dragoste de Dumnezeu”, dar să-l tai în două e ca și cum ai separa iubirea, erosul omenesc, de divinitate; și tocmai când i se spune mai mult Deo își arată personajul fața întunecată, lugubră chiar). Autorul redă foarte bine, printre altele, senzația de sleep paralysis, de frică intuită, de certitudine imbatabilă în vis.
Și Isus din întuneric mi-a amintit, cu un vag fior, de multe cărți citite și filme văzute:…
Leave a Reply