E foarte greu să scriu despre cărți cu al căror univers coincide, într-o mai mică sau mai mare măsură, și al meu, fie că e vorba de ficțiune sau nu. Iar acesta este cazul cărții Învățare, despre care s-a tot scris și care a fost (este încă?) un fenomen, pe bună dreptate*. Volumul de memorii scris de Tara Westover e despre viața într-o familie profund religioasă, care nu înregistrează legal nașterea fetei și care o ține departe de școală și de aproape orice contact cu lumea exterioară, prea plină de păcate și derapaje de la cuvântul divinității, din perspectiva acestora. Pe scurt, copilei i se îngrădește accesul la orice formă de educație și informație, de care este învățată să se teamă.
Singura sursă de informare îi sunt părinții cărora le lipsește obiectivitatea tocmai pentru că sunt religioși până la punctul în care domină frica, paranoia, știrile false. Totul este filtrat prin perspectiva religioasă adoptată de familie (Biserica lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă). La un moment dat se întrevede o speranță când mama ei începe să ia propriile decizii, odată câștigați niște bani care îi acordă independență mai mare față de capul familiei. Chiar acesta îi permite să lucreze, argumentând că e nevoie de angrenarea în sistemul cu care nu ești de acord pentru a putea ajunge să-l subminezi. Tatăl se transformă treptat și devine tot mai autoritar de la zi la zi, iar asta provoacă și ruptura între fiică și mama care ia partea partenerului. Nici nu mai știi dacă paranoia tatălui ajunge în sfera religioasă pentru că ar fi determinată psihic sau invers.
Învățare e un volum de memorii despre cum educația și informația salvează, e despre a nu renunța fără luptă, oricât de frică ți-ar fi. Și știu că e îngrozitoare perspectiva de a pierde contactul și relația oricum precară cu o familie care nu-ți aprobă „emanciparea”. E o carte despre șocuri, traume și accidente care schimbă oameni (inițial, mama Tarei refuză conceptul „lucrărilor energetice”, apoi o ia tot mai mult pe cărarea soțului, blocând realitatea și avantajele oferite de lumea modernă, „luxul” de a fi tratat de un medic, chiar și în cazuri grave). E imposibil să nu resimți furie pe măsură ce avansezi cu cititul, la fel ca Tara, față de oamenii care își chinuie familiile în numele religiei, într-o lume în care să fii spălat pe creier înseamnă să lucrezi pentru sistemul medical sau guvern. La fel e și promiscuitatea, văzută peste tot, în cele mai inofensive lucruri sau situații, dar care oferă scuza perfectă pentru abuz suplimentar.
Citind, mi-am amintit de un lucru care m-a intrigat mereu la oamenii care se apropie de fanatism: convingerea lor că dețin unicul adevăr, că e misiunea lor să-i protejeze și să-i salveze pe ceilalți, chiar cu prețul de a le face rău fizic și cu impresia că salvează suflete, deși ele nu cer să fie salvate, insistențele că tot ce e în jur e rău și că ei, doar ei, au găsit calea și s-au prins de cum ne manipulează un rău nevăzut, uneori nenumit, dar mereu prezent. Într-o religie care predică doar binele, de unde atâta rău văzut în ceilalți? Toate acestea în vreme ce violența din familie „trebuie” ascunsă celor din exterior pentru că e o chestiune intimă, privată, iar zidurile construite pentru a ține departe desfrânarea din exterior sunt, deopotrivă, cele mai eficiente pentru a rupe contactul celor din interior cu lumea care, educându-i, i-ar corupe.
Leave a Reply