Cazul scriitorului dispărut reprezintă debutul în proză (în excepționala colecție 821.135.1 – scriitori români contemporani de la editura Humanitas) al lui Andrei Manolescu, jurnalist cu experiență îndelungată pe care-l puteți citi periodic în Dilema veche, acolo unde ține de aproape două decenii rubrica numită „Libertatea de impresie”.
Influența acestei rubrici se vede și-n romanul de față – autorul e un observator atent al realității cotidiene, iar în Cazul scriitorului dispărut îi acordă acest skill unui britanic pe nume David, traducător din română în engleză al unui autor de romane polițiste despre care nu se mai știe nimic de zeci de ani. David trece prin numeroase filtre întâmplările de zi cu zi (interacțiunea cu un vânzător de mașini la limita legalității, drumurile cu trenurile din România, discuțiile cu foștii polițiști și cu membrii Uniunii Scriitorilor din România, printre alții) și are observații aproape filosofice despre toate aceste evenimente la care e deseori mai mult spectator decât personaj implicat. El păstrează, totuși, niște teamă și respect în fața legii, spre deosebire de românii care-l înconjoară, îl ajută și „se descurcă”.
Elementele acestea „românești” se simt la tot pasul: scriitorii ies la o masă cu ciorbă de burtă, mici și bere, apoi încep să facă mișto de morți. Nu insensibil, aș zice eu, pentru că substratul pe care-l remarci rapid este că umorul e folosit ca armă împotriva suferințelor și-a represiunii, mai ales că o parte importantă din acțiunea la care se face referire (prin amintirile fostului polițist Iorgu) are loc înainte de 1989, când căile justiției erau cel puțin…
Leave a Reply