Au trecut deja mulți ani de când am spus despre un roman că e cartea după care nu îmi voi mai reveni niciodată. Și-așa a fost până acum, când Epoca viciului m-a smuls complet din viața mea, violent și neașteptat de la primele pagini, și mi-a impus o nouă ordine a lucrurilor, o nouă serie de vieți pe care le-am trăit suprapunându-mă pe niște personaje care mi-au devenit, în câteva zile, mai apropiate decât mi-au fost mulți oameni reali de-a lungul vieții.
În primul rând, la Epoca viciului aș remarca densitatea și bogăția narațiunii – avem o proză intensă, cu personaje complexe și foarte bine conturate, pe care autoarea le trece printr-o mulțime de întâmplări care, indiferent de punctul din care începem să avem acces la ele, anunță o viitoare nenorocire, deși dublată de certitudinea unor bucurii presărate pe drum. Nu cred că am afirmat vreodată despre o carte că e „ca o gură de aer proaspăt”, dar aici se potrivește cum nu se poate mai bine: am găsit formulări și imagini clar poetice, construcții îndrăznețe, o sensibilitate a observației și totuși un cinism bine calculat, o narațiune complex stratificată, tot ce mi-a trebuit pentru a dizolva orice potențială rezervă față de carte.
În al doilea rând, India din roman devine o copie fidelă a ceea ce știm despre India reală, cu corupția absolut înfiorătoare și consecințele ei nu mai puțin teribile, cu nesiguranța în care oamenii se zbat până cedează și, din exasperare ori disperare, schimbă rolul de victimă sigură cu cel de prădător (care fie atacă și fură, fie violează și ucide sau, de cele mai multe ori, le face pe toate la un loc), aspirând ca măcar apropierea de unii dintre cei mai bogați oameni ai țării să le poleiască existența și să mai anuleze din nefericirile cu care vine sărăcia la pachet.
Mai mult, deși aparent împărțită doar în două, lumea din romanul scris de Deepti Kapoor nu e doar despre bogați și neavuți, căci pe aceștia din urmă îi împarte în atâtea alte categorii, toate angrenând și vieți ale apropiaților, sacrificându-le pentru a urca încă o treaptă sau, și mai tragic, pierzându-le pe acestea odată cu puținul avut. Mă gândesc aici la viețile care se schimbă radical și n-ai crede că se poate trece din rău în mai rău, când copiii scapă capra familiei, unica posesiune, pe teritoriul vecin, ceea ce duce la crimă și destrămarea eternă a familiei „vinovaților”, echivalând cu o condamnare divină absolut aberantă după ce descoperim că fiica este trimisă să se prostitueze, iar fiul este vândut unei familii care bineînțeles că-l exploatează, chiar dacă-i oferă o stabilitate pe care minorul o apreciază… până se ruinează totul într-o clipă.
Leave a Reply