Tot înainte este cel mai nou roman publicat de Ioana Nicolaie (editura Humanitas, 2021) și un volum care continuă saga familiei începute de Pelinul negru și continuate cu Cartea Reghinei, ambele tot la editura Humanitas, în 2017, respectiv 2019. Despre Cartea Reghinei am scris într-un articol care recomanda trei cărți necesare despre femeia ultimului secol în România și profit de context pentru a sublinia că și romanul de față mi se pare extrem de relevant și util, printre altele, și ca document istoric, pentru că poate servi oricând drept mărturie detaliată a unei epoci acum regretabil idealizate de o parte a populației.
Tot înainte dă cititorului senzația de implacabil și neliniște pe care o cauzează dicteul automat, iar parantezele largi accentuează impresia de neliniaritate cronologică. Pe anii de final ai comunismului în România, Arsenia Bulța, copilul-narator, se zbate să se găsească pe sine într-o lume care pare că nu i-a păstrat nici un loc unde să se dezvolte și să crească. La un moment dat, când trebuie să meargă singură cu trenul și se teme că ar putea să rateze stația, ea se întreabă: „Dacă ajung un om pierdut?”, iar asta mi se pare o foarte bună reprezentare a întregii idei a romanului, dar și o caracteristică a multor generații care au fost învățate spaima de a rata gara și niciodată ce e de făcut sau că mai e ceva de reparat dacă se întâmplă să cobori prea devreme sau prea târziu.
Probabil că mi-a plăcut atât de mult acest roman și pentru tot șirul de amintiri pe care nici nu mai știam că le am, făcându-mă să mă întreb: cât de mult contează diferența dintre generații dacă vorbim despre lipsurile celor din mediul rural? Mi s-a părut că mai deloc, de vreme ce n-a trebuit să caut cuvinte în dicționar, de exemplu, și m-am surprins crispându-mă înainte să-mi dau seama conștient că știu foarte bine ce înseamnă spălatul la râu cu maiul când apa e încă înghețată sau fierberea țesăturilor, frecarea podelelor de lemn care nu se curăță niciodată de tot și prezența sticlelor de otravă în pod sau baia în apa încălzită într-un lighean pus la soare ori hainele care ajung la cel mai mic dintr-o casă după ce sunt purtate de frați mai mari sau alte rude. La fel și-n cazul temelor făcute strâmb pe mașina de cusut, din lipsă de loc, sau a anilor scurși între prima felie de portocală mâncată și primul astfel de fruct ținut întreg în mână.
Arsenia redă o înțelepciune arhaică prin vorbele adulților, pe care și le însușește, iar orizonturile ei par circulare pentru că se lărgesc concentric, pas cu pas, odată cu fiecare fărâmă de lume nou cucerită: cu cât vede ceva mai departe, cu-atât mai mult tinde să aspire la un…
Leave a Reply