Camera este una dintre cărţile despre care e greu de scris. Nu pentru că nu ai avea ce, ci pur şi simplu pentru că detaliile unei creaţii literare inspirate de realitate sunt atât de dure, încât fac restul cuvintelor inutile, prea mici sau prea crude, ne-pline de însemnătatea pe care personajele din roman o dau celor folosite de ele în cei câţiva metri pătraţi în care o tânără răpită se maturizează în camera-cuşcă în care este ţinută prizonieră ani întregi, abuzată sexual, şi în care în cele din urmă devine mamă, condiţie care pune o cu totul altă lumină asupra rolului ei. Din victimă a agresorului ei trebuie să se transforme în apărătorul fiului, în sursa lui de lumină, bunătate şi înţelepciune.
Am văzut întâi filmul (cu Brie Larson, apărut în 2015), apoi l-am cam dat uitării până a apărut cartea la editura ART. Am ţinut-o multă vreme pe noptieră, am mutat-o, am răsfoit-o şi am simţit de la început că avea să-mi fie greu să o citesc şi să scriu despre ea. Mi-am dat seama că poate fi mai uşor abia după ce am acceptat că aceasta este, în egală măsură, o poveste reală despre depăşirea limitelor, despre lupta pentru supravieţuire şi dedicarea faţă de celălalt şi dreptate dincolo de orice. Dincolo de o cameră care conţine însăşi definiţia traumei şi abuzului, romanul Emmei Donoghue este afirmarea cu tărie şi curaj a libertăţii spiritului ce nu poate fi înfrânt.
Leave a Reply