Paranza. Cuvântul pe care-l vei întâlni deseori în romanul lui Roberto Saviano şi ale cărui sensuri se aplică unei multitudini de realităţi – de la cea culinară, dintr-o farfurie care amestecă-n ulei încins până la confuzie peştii mici cu fructele de mare şi făina, până la definiţia unei prietenii dincolo de alte reguli decât cele ale grupului, care depersonalizează individul şi-l fac element-cheie în echipa care devine singurul lucru care contează. Puternici împreună, existând doar împreună.
Nicolas, un puşti care abia păşeşte pe pragul adolescenţei, îşi doreşte paranza lui: băieţi are aproape, motivaţia nu-i lipseşte, căci visează să se poată uita de sus la oraşul natal, la Napoli, ca un stăpân. Acum doar îşi compătimeşte tatăl care, profesor fiind, se zbate să supravieţuiască decent alături de soţie şi de cei doi copii. Nicolas, extrem de inteligent şi inspirat de toate poveştile băieţilor răi care şi-au depăşit condiţia prin orice mijloace, nu vrea pentru el aceeaşi viaţă ca a părinţilor, ci una în care să-l înconjoare luxul – al cărui apogeu îl reprezintă accesul neîngrădit la Noul Maharajah, localul băieţilor cărora Nico vrea să le semene într-o zi. De-aici şi porecla lui, Maharajah, sonoră şi impunătoare, extrem de potrivită, după cum remarcă la un moment dat unul dintre greii fărădelegilor locale. Inspirat de Machiavelli, Nicolas luptă – la început, timid, apoi tot mai feroce – pentru a reda mafiei măreţia de odinioară.
Ce omit copiii din această carte să conştientizeze este că, la fel ca paranza dintr-un cornet de hârtie la un festival culinar sau în mâna unui turist pofticios, grupul are o viaţă scurtă până să fie ros, mestecat, tocat de dinţi cărora nu se pot împotrivi, uniformizaţi spre a fi eliminaţi apoi cu aceeaşi repeziciune.
Leave a Reply