Cartea poveștilor, legendelor și miturilor greco-romane nu trebuie să lipsească din casa nimănui, spun cu convingere după ce am citit-o flămând de la un capăt la celălalt; dacă te pasionează nu doar miturile pe care poate ți le mai amintești din școală, ci și orice istorisire pe care ai auzit-o în cadru educațional sau la biserică, orice povață primită pe ton glumeț de la vreun bătrân din familie, atunci cartea de față este cea care oferă contextul perfect pentru a pricepe (o parte dintre) rădăcinile unor legende care au ajuns până-n zilele noastre ca atare sau care s-au transformat, influențate de istorie și de curgerea timpului.
Cartea poveștilor, legendelor și miturilor greco-romane este un volum de aproape 600 de pagini, editat de William Hansen și publicat de editura Humanitas, extrem de bine structurat: pe lângă cele 8 mari secțiuni principale (1. Regi și prințese, 2. Zei și duhuri, 3. Legende pe teme diverse, 4. Șarlatani și îndrăgostiți, 5. Artiști și atleți, 6. Cuvinte memorabile, fapte notabile, 7. Înțelepți și filozofi, 8. Nătărăi și sibariți), cartea asta mai include și o Introducere care mi se pare extraordinară pentru cât de concis reușește să categorisească și să explice diferențele între tipurile de narațiuni, între cuvintele folosite de romani și de greci pentru aproximativ aceleași structuri, rolurile lor, utilizările, cercetările pe care le fac astăzi specialiștii și lipsa, pe alocuri, a unui limbaj comun. Introducerea asta mi s-a părut un document extrem de important în sine, care poate fi lipsit și de exemplificările care urmează apoi în carte. William Hansen spune că poți sări peste partea teoretică, dar tocmai introducerea este savuroasă în context – pe multe informații nu le mai știam nici eu, iar mulți dintre noi nu cred că pot identifica și diferenția corect între un mit, o legendă eroică și una istorică ori religioasă, o anecdotă sau o fabulă. Introducerea e baza absolut necesară dacă vrei să te bucuri pe deplin de textele care urmează în carte.
Hansen propune o taxonomie în mare parte etică; totuși, tipurile etice folosite sunt, o spune și el, categorii aproximative. Mai mult, el argumentează ce a inclus, de ce și ce a omis.
Capitolele în sine redau, desigur că în traducere, variantele originale ale textelor invocate – de aceea unele vor fi doar fragmente (atât s-a păstrat), altele sunt scurte (câteva rânduri sau propoziții), iar altele se vor întinde pe pagini întregi și se încheie, fără excepție, cu lămuriri teoretice absolut necesare: trecem prin povestea de dragoste dintre Cupidon și Psyche, cel mai vechi…
Leave a Reply