Ah, iar e 24 ianuarie, iar suntem mândri peste măsură cu faptul că s-a întâmplat să ne naștem și să trăim aici, în România, și nu în altă parte. Înțeleg că ne găsim motive să înălțăm ode trecutului, dar pentru mine e valoros să susțin prezentul: mergând la filme românești, ascultând muzică de la Aeon Blank, byron, Carla’s Dreams, bântuind Instagramul în căutare de artiști vizuali care acum își conturează un stil și o direcție, mergând la teatru, ieșind la vânătoare de performance-uri de poezie, dans și tot ce mai fac „românii noștri” când nu ne referim la ei în sens peiorativ, dezicându-ne de „Românica” și insistând că „la noi nu se întâmplă nimic”. Se întâmplă, vă rog să mă credeți – ba nu, ca de obicei, să nu mă credeți, ci să ieșiți și să căutați, să citiți, să vedeți și să descoperiți ce înseamnă concret nimicul acesta mult prea des invocat. Apoi devine treaba voastră să decideți ce vă place și nu din acest „nimic”. Eu îmi fac treaba de a vă îndemna spre 24 de scriitori români (e evident de ce azi și de ce 24), predominant prozatori, într-o listă care nu se vrea top și care este – cum altfel? – subiectivă până într-un capăt și înapoi.
Ioana Nicolaie
Mai ales dacă desconsideri literatura scrisă de femei și, prin urmare, oricât ai spune că nu ești misogin, și rolul lor (al nostru) în societate, alege un roman scris de Ioana Nicolaie și deschide la întâmplare, citește câteva pagini și fii sincer cu tine: nu îți trezește vreo amintire legată de copilărie, de părinții sau bunicii care s-au chinuit, prin lipsuri și regimuri, să își întrețină familiile? Nu te duce cu gândul la o soră pe care ai nedreptățit-o demult, când nici nu știai de ce faci răutățile pe care le făceai? Sau la o mamă ori bunică de la care ai învățat ce trebuie și ce nu și, deși poate n-au fost cele mai bune lecții primite, ți-e clar și-acum că au fost cele mai bune pe care puteau ele să le ofere? Chiar dacă în calitate de poetă nu e neapărat în zona mea de preferințe, prozatoarea Ioana Nicolaie este esențială, din punctul meu de vedere (oh, și să nu uităm și de cărțile ei pentru copii!). Până acum cred că am apucat să scriu doar despre Cartea Reghinei (aici) și despre Tot înainte (aici), dar recuperez și încerc să povestesc cât de des apuc despre ce descopăr și-mi place suficient cât să dau mai departe.
Dan Coman
Citesc Ce preferi? chiar acum, când scriu la aceste recomandări. Și-l propun în lista mea pentru că este unul dintre acei autori care reușesc să dea o aură caldă și parcă magică vieții de zi cu zi, cu tot cu deziluziile ei. Sau mai ales cu ele, în ciuda lor și totuși celebrându-le. Un autor care îți aduce aminte de fiecare dată când îl citești, cu siguranță fără să-și propună asta, să îți umpli cana cu încă o cafea. Poet chiar și atunci când scrie proză, cred că-l prefer chiar în postura asta, de prozator care se învârte într-o lume proprie fără pretenția de a fi universal și care ajunge să se refere aproape la fiecare cititor în parte, în ciuda spațiului intim, personal pe care-l evocă: vorbind despre sine și personajele sale, Dan Coman reușește să pătrundă în unele dintre cele mai ascunse cotloane ale vieții celui care-l citește.
Marin Mălaicu-Hondrari
Nici nu știu dacă-mi place mai mult ca poet ori ca prozator, cert e că de la Marin Mălaicu-Hondrari trebuie citită Apropierea – sigur ați văzut filmul Parking, inspirat de romanul anterior amintit, și țin să vă spun că acesta e încă unul dintre acele cazuri în care cartea bate filmul (deși nici adaptarea cinematografică nu-i deloc rea: păstrează senzația aia gloomy de deznădejde amestecată cu țigări, ploaie, poezie și sărăcie, dar și iubirea care consumă fizic). Și mai trebuie citit și Urmele încercării, un volum de poezie care mi-a vorbit sincer, tăios și totuși tandru despre iubirile care se termină și care încep când pare că nu mai este loc de nimic nou, când simți că te apropii de etapele vieții dedicate bilanțurilor și mai puțin acțiunii. Dacă vă simțiți obosiți și singuri, cartea asta e pentru voi, reminder că poate nu suntem chiar atât de singuri sau că e posibil să ne vedem starea de moment și altfel, prin filtrul poeziei.
Mihai Radu
Pe Mihai Radu îl citești și dacă vrei să râzi în timp ce plângi și citești ceva în care recunoști câte un apropiat (sau pe tine însuți, oh, the horror) în vreunul dintre personajele cringe pe care le construiește cu priceperea celui care se ocupă de multă vreme cu umorul. Poate că tocmai acest umor îl ajută pe el, autorul, să nu o ia razna printre ceilalți, exact așa cum îi ajută și personajele să iasă din situații limită recognoscibile, umane. Cum ar fi dialogurile ba spumos-isterice, ba dramatice din Contaminare (despre care am scris aici) și care îți arată lumea ca pe o congruență de fapte și oameni de care să te ferești sau narațiunea din Extraconjugal-ul la care titlul dă un oarecare spoiler, deși vă promit că nimic nu vă pregătește pentru ce se întâmplă acolo, de fapt (despre aceasta din urmă am scris aici).
Raluca Feher
Cu un limbaj pe care mulți l-au folosit drept argument în a ne convinge să nu citim vreo carte de Feher, deci motiv să insist eu să o facem iar și iar, Raluca Feher se remarcă printre scriitorii cu duritate și agerime rece și calculată pe care contestatarii ei o descriu drept violență. Știm, știm, femeile „trebuie” să vorbească frumos și să simtă la fel. Doar că-n cărțile Ralucăi avem oglinda necesară, ședința de terapie nesolicitată și oricum mascată: vedem ce a făcut acest „trebuie” din viețile unor personaje care s-au supus mamelor, taților, societății. Așa cum în Să nu râzi :(( am avut revelația că suferim de mici din cauza părinților care ne îngroapă într-o vină ce nu ne aparține (am scris mai multe aici), în Te iubesc, dar nu pe tine e centrală singurătatea atroce, cea de pe la 40 de ani, dar nu doar ea: centrală e și neiubirea de sine, moștenită și îndelung exersată (am scris despre carte aici).
Mihail Vakulovski
Născut în Republica Moldova și mutat de multă vreme în România, Mihail Vakulovski dă un touch distinct literaturii noastre atât prin proză, cât și prin poezie. Dacă în proză e tăios, cu glume excelente și acțiune care nu stagnează deloc, ci mizează pe o mișcare continuă (chiar și când se stă la birou, în Biblidioteca, ori în scenele „cuminți” din familie și de la școală din Tata mă citește și după moarte – eu am scris aici despre copilăria sovietică și copilăria Uniunii Sovietice din cartea lui), în poezie pare cu totul alt om: o sensibilitate emoționantă, dar vădit fondată pe un substrat tot rebel. Un fel de bad guy care își cunoaște foarte bine motivele și motivația pentru a nu mai fi doar atât, ci a-și da voie să observe lumea din jur în fragilitatea ei și pe femeia iubită cu fascinație (cel mai bine vedeți în Riduri, dar nu doar acolo). Și pe Mihail trebuie să-l (re)descoperiți și ca să vedeți câtă capacitate de creație stă într-un om care muncește full time într-o librărie, dar care își dedică puținul timp liber și traducerilor, și propriilor cărți, și descoperirii altor scriitori (pe care îi recomandă, printre altele, și în Revista GOLAN).
Alexandru Lamba
Deși mult mai cunoscut drept scriitor de SF (unde e foarte bun), cel mai nou roman al lui Alexandru Lamba m-a convins că știe într-adevăr ce face și că nu are motive să se limiteze doar la science fiction. Șapte virtuți deșarte și o păcătoasă moarte este povestea unui individ care caută bestia în toți cei din jur (multe fantezii cu moarte) și reușește, în cele din urmă, să o declanșeze pe cea din interiorul său, deși crima ajunge să fie printre cele mai mici probleme ale sale. În plus, curajul de care a dat dovadă autorul cu finalul neîndurător m-a asigurat, încă o dată, că e foarte puternic ancorat în realitatea vieții de zi cu zi, de pe o parte, dar și că nu vrea să dețină controlul absolut asupra personajelor și narațiunii sale, ci e mai fidel ideii de credibilitate: deși nemilos, totul este extrem de plauzibil. Despre cel mai nou roman al său am scris aici.
Leave a Reply