Despre cartea asta am tot spus, pe unde am apucat, că e teribil de enervantă și frustrantă, așa că nu m-a mirat că deseori s-a înțeles că nu mi-ar fi plăcut. Însă treaba stă tocmai pe dos: narațiunea e atât de relatable în Măștile din spatele măștii (editura Hyperliteratura, 2022), personajele jur că le-ai întâlnit și la tine-n bloc sau, ferească!, în grupul de prieteni, încât te invidiez sincer dacă povestea asta nu-ți pare cunoscută. Prea cunoscută.
Între timp, eu zic așa: dacă peste ani vom avea nevoie să ne aducem aminte cum a fost printre oamenii obișnuiți în timpul pandemiei, vreau să ținem minte să ne întoarcem la Măștile din spatele măștii, romanul lui Teodor Hossu-Longin. Pentru că n-a lăsat pe-afară nici moșul cu fantezii și nostalgii ceaușiste, adept al teoriilor conspirației, nici pe familia de treabă a blocului, nici pe bătrâna cultă, parcă nimerită din altă lume printre demenți, nici pe mama supusă a băiatului care la un moment dat a cotit-o de la școală spre probleme și găinării penibile, dar atât de amuzante.
Personajele sunt foarte bine construite individual (dar asta știam și din alte cărți scrise de Teodor Hossu-Longin; vezi că am scris aici despre una dintre ele) și sunt dureros de credibile și autentice (de acolo nervii mei pe tot parcursul cărții), încât nu ai de ales și, în funcție de cum ți-e ziua când citești, fie râzi incontrolabil, fie te vei înfuria la culme sau vei scanda ca să le dai dreptate celor cu care rezonezi.
Administratorul Ghiocel Apostolache, nea Ghighi pentru cunoscuți, începe să țină un jurnal pentru generațiile viitoare când în România începe lockdown-ul, mișună izolatele, se completează declarații pentru a putea…
Leave a Reply