Un Stradivarius de la Goebbels reprezintă debutul lui Yoann Iacono – dar nu se citește ca un debut pentru că e o carte grea: are un subiect delicat, tratat într-o manieră care e posibil să ridice sprâncene. Depășește facila abordare bine versus rău și prezintă o perspectivă subiectivă a unei artiste emblematice pentru relația dintre Germania nazistă și Japonia celui de-al Doilea Război Mondial: Nejiko Suwa e o tânără muziciană sosită-n Europa care primește cadou o presupusă vioară Stradivarius chiar de la Goebbels.
Spre rușinea mea, abia pe la jumătatea cărții am avut revelația că violonista Nejiko Suwa a fost o persoană reală și că o mare parte din povestea ei din carte se suprapune cu realitatea, nu doar cu istoria mare. Fotografiile invocate în acest roman există și ele, le-am descoperit ulterior pe internet și îmi pare rău că nu au fost incluse și-n volumul lui Iacono – probabil din motive cât se poate de obiective, dar cred că ar fi adăugat și mai multă substanță istorică pentru necunoscătorii care, ca mine, se apucă de citit fără să știe deloc la ce să se aștepte. În plus, drumul spre muzică i-a fost deschis lui Nejiko de mătușa sa rusoaică, Anna Bubnova-Ono, cea care avea să o învețe muzică și pe Yoko Ono.
Cum spuneam, Nejiko Suwa primește o vioară de la Goebbels, „acest dar oficial, simbol al unității dintre popoarele noastre” (pag. 112), cum spune chiar el în cadrul ceremoniei, iar controversa legată de proveniența viorii o urmărește pe artistă chiar și după moarte: a fost ea confiscată brutal de la un evreu deportat și care și-a găsit sfârșitul într-un lagăr? Apropo de aspectul instrumentelor muzicale confiscate, o altă noutate pentru mine a fost Herbert Gerigk, personaj în carte și ditamai personajul istoric sinistru în viața reală, niciodată ajuns în fața justiției pentru faptele sale: el este autorul unui Dicționar al evreilor în muzică (1944) care își propunea devalorizarea reprezentanților culturali pe care…
Leave a Reply