Dau acest titlu recenziei mele parafrazând replica unui personaj din cartea de față: „Iar viața noastră-i doar o frântură în timpul lumii fără de margini” pentru că vorbim aici, în primul volum din seria Ultimului împărat nemuritor, despre un timp magic și o lume vecină cu tărâmuri fermecate, acolo unde totul e posibil. Și pe care o crezi de la primul până la ultimul cuvânt.
Cum spuneam, Cartea Blestemelor este primul volum dintr-o serie pregătită de Andrei Ruse și e inspirată de unul dintre basmele cu care mulți dintre noi au crescut. Și-anume „Tinerețe fără Bătrânețe și Viață fără de Moarte”, cules de Petre Ispirescu. Basm pe care l-am auzit cel mai des în copilărie, în zeci de forme – în funcție de cât de somn îi era bunicii și cât de repede încerca să scape de mine, uneori mă bucuram de varianta integrală, alteori îmi spunea ideile principale pe repede-nainte și-mi termina povestea în mai puțin de două minute.
Dacă vă spuneți că știți basmul original și vă e de ajuns, vă asigur că vă înșelați și că e musai să descoperiți reinterpretarea lui Andrei Ruse, care folosește doar câteva dintre elementele de bază și apoi remodelează cu totul contextul, întâmplările, personajele și lumile prin care se perindă acestea, transformând totul și într-o bună lecție de mitologie autohtonă. Mi se pare natural să afirm că autorul ia o bijuterie și o folosește drept muză pentru o alta, cu totul diferită, dar la fel de desăvârșită, în care întrezărești fire subțiri din opera-sursă.
Astfel, Aleodor apare cu dificultate în viața părinților săi și i se promite, în pruncie, această „Tinerețe fără Bătrânețe și Viață fără de Moarte”. Chiar înainte de vârsta la care să își revendice ce i se promisese și forțat de împrejurări (aici – și nu doar aici – e un side story în sine: volatilitatea adevărului, subiectivitatea acestuia, egoismul părintesc, instanța ultimă reprezentată de familia care are drept de viață și de moarte asupra urmașilor, tatăl castrator, libertatea reclamată în adolescență etc.), Aleodor devine problematic pentru tatăl care are tot interesul să-l țină departe de himera promisă. În loc să se lase descurajat și să renunțe, Aleodor pornește pe cont propriu spre tărâmuri chiar mai fermecate decât cel natal, deschizând și închizând uși spre timpuri magice, care curg diferit, populate de ființe despre a căror existență nu știa. Elementele magice, blestemele și vrăjile (da, nu-s perfect sinonime), protectorii fermecați, zâne și iele și alte ființe – toate acestea și multe altele dau culoare și greutate pe mai multe planuri. Cum spuneam și mai sus, fiecare capitol poate fi o poveste în sine, în copilărie nu eram conștientă de multitudinea de planuri și de instanțe ale basmului original – peste care, oricum, autorul construiește și mai mult.
Abia acum mi-am explicat și fascinația resimțită de-a lungul vieții pentru Stăpânul Inelelor, Urzeala Tronurilor și alte serii de carte: toate seamănă, de departe sau foarte departe, cu basmul lui Ispirescu, pe care îl învățasem pe de rost de mică, în timp ce bunica învârtea de fus la gura sobei și mă lăsa pe mine să-i termin frazele. Credeam și-atunci, la fel ca și acum, în această lume fermecată cu a cărei înțelepciune arhaică doar pe alocuri ne mai intersectăm, parcă tot mai puțin, parcă tot mai superficial.
Leave a Reply