De când se știa, Lenore ducea ofrande zeilor. Pornise pe Drumul Aleșilor la doar cinci ani, imediat după moartea moșului Tom. Atunci, abia ridica de jos coșul împletit din nuiele. Mama o ajutase să-l potrivească pe mijlocul spatelui, îi așezase degetele subțiri peste curelele de piele, apoi o mângâiase pe cap și-i spusese încetișor la ureche:
– Du-te, draga mea! Noi toți depindem de tine.
În prima zi, fetița pătrunsese în peșteră, pipăise frânghia fixată din loc în loc în piatră cu piroane metalice și coborâse, cu inima bubuindu-i în piept. Deprinsese înșiruirea numerelor înaintea celorlalți copii de-o seamă cu ea, iar asta o ajutase să socotească pașii. După primii o sută, coridorul cotea ușor la dreapta, dar ea n-avusese altceva de făcut decât să se prindă bine de sfoară, să meargă mai departe fără a ține cont de sunetele din jur. Următorii două sute de pași îi făcuse mergând aproape pe vine; coborârea era, pe alocuri, abruptă, dar ea știa asta, Magistrul Eneas o pusese să învețe drumul ca pe o lecție, așa cum le predase istoria neamului ei sau legendele din trecut.
În Sala Mare se ridicase în picioare; inspirase adânc aerul tare, sărat. Se simțise ca atunci când se plimba pe malul oceanului, parcă prinsese puteri să se agațe din nou de sfoară. Își spusese că fusese aleasă, așa o încurajaseră cu toții, că era singura care putea să ajungă în Templu. De acolo pornise târâș, pe burtă. Pentru asta, renunțase la rochița subțire, din pânză, purtată pe timpul zilei. Primise o salopetă din piele, cu întărituri la coate și genunchi, cusută cu migală de Tușa Helena.
Galeria de trei sute de pași era foarte lată; dacă întindea mâna stângă nu atingea celălalt perete. În prima zi pe Drumul Zeilor își spusese că nu crescuse ea suficient; poate peste un an, sau doi, când avea să se înalțe, s-ar fi simțit mai în siguranță. Numai că niciodată, oricât s-ar fi întins, n-a reușit să pipăie nimic în jurul ei. Și niciodată n-a dat drumul sforii groase, de teamă că n-avea să mai găsească drumul înapoi. Acolo se lipea de peretele cu piroane și plimba degetele de-a lungul scobiturilor mari, rotunjite, din pereți. Nu-și permitea să piardă prea mult timp. Magistrul Eneas o instruise:
– Misiunea ta e sacră! Nu poți pierde timpul! Orice ai auzi, nu te opri! Zeii așteaptă darurile, iar de nu le primesc, ne vor pedepsi pe toți, de la mic la mare! Poporul nostru va fi trimis în deșert, iar asta va însemna moartea! Știi tu ce-i moartea? Un întuneric veșnic, o pedeapsă fără vină pentru părinții, pentru frații tăi, pentru toți cei ce te-au iubit din prima zi a vieții tale.
Lenore îl ascultase, pusese mereu un picior înaintea celuilalt, fermecată de sunetele pe care aproape le simțea: unele îi vibrau în palme, altele în piept sau în spatele frunții. Încercase să le imite, dar nu se oprise nici măcar o secundă. Auzea voci bărbătești ba din stânga, ba din dreapta, de parcă oamenii aceia s-ar fi mișcat pe nesimțite, ba chiar din față, ca și cum i-ar fi stat ei în cale. Dar drumul Lenorei era întotdeauna liber. Ca să poată merge mai departe, fetița își spusese, încă de la început, că pereții de piatră vorbeau între ei: unul întreba, altul răspundea, al treilea cânta, iar glasurile lor păreau identice pentru că Peștera Zeilor era una singură; nici vocea ei n-ar fi sunat la fel în colibă, prin praful câmpului cultivat cu cereale sau pe nisipul de pe plaja oceanului. Asta o liniștise.
– Ești un copil înțelept, îi spusese tatăl său.
Atât și nimic mai mult. Dar venind dinspre bărbatul răpus de muncă, vorbele, plus mângâierea palmelor crăpate de frig sau arșiță, fuseseră de ajuns. Lenore se încurajase singură, încercând să uite moartea moșului Tom, căruia nici nu știa de ce i se spunea așa. E drept că nu mai avea pe nimeni, că locuia singur într-o colibă din piei de animale de la marginea așezării, dar glasul lui semăna cu al lui Veron, fratele Lenorei, sau cu al lui Adam, prietenul acestuia, iar ei erau, atunci, doar puțin mai mari decât ea, mergeau împreună la școala din luminiș, alergau împreună pe plajă, o ridicau pe umeri pe drumul spre casă.
Când străbătuse culoarele reci, unele umede ca marea, altele uscate precum deșertul, copila își spusese că Tom făcuse asta ani la rând, înaintea ei. Dacă el putuse să ducă ofrande zeilor până în ultima zi a vieții, trebuia și ea să poată. Cuvântul aleasă nu însemnase prea mult pentru fetița de doar cinci ani. Poate însemna ceva pentru frații mai mici ce întindeau mânuțele spre castronul cu fiertura de seară, când ea se prefăcea sătulă și lăsa mai bine de jumătate pradă degetelor micuțe și gurilor flămânde. Poate însemna ceva pentru părinții care, înainte de culcare, se rugau pentru sănătatea ei, dar mai ales, spre final, pentru bunăstarea întregii familii.
De-a lungul Galeriei de trei sute de pași avusese timp să se gândească la toate lucrurile din afară: la libertatea de a se plimba printre colibele pustii pe timpul zilei, când toți erau pe câmp sau la pescuit, la fructele proaspete, zemoase, primite din mâinile Magistrului Eneas, la cuvertura călduroasă țesută de Tușa Paula, în care se înfășura când afară urla vântul rece, de iarnă. Aproape pe nesimțite ajunsese în Templu. Auzise vocile tăioase de parcă ar fi stat toți acolo, la taifas, ba chiar la o sfadă, căci, deși nu înțelegea nimic din spusele lor, simțise când erau voioși, mânioși ori păreau să doarmă. Apoi percepuse doar un cor de bâzâituri, ca produs de un roi de bondari pe deasupra câmpului înflorit.
*
În ziua aceea, a treia din Luna Soarelui Plin, la zece ani de când plecase prima data pe Drumul Aleșilor, Lenore se opri în pragul Templului, lăsă coșul împletit de pe umeri și așteptă, răbdătoare. Auzi o înșiruire de pași; un clinchet și un foșnet ușor îi dădură de înțeles că cineva din apropiere scosese ofrandele, iar o mână străină îi potrivise, pe umeri, ranița improvizată. Avea să ducă, la suprafață, Apa Vie. Nu știa ce conțineau sticlele cu care Zeii o trimiteau înapoi. Știa doar că n-avea voie să se împiedice sau să cadă.
De multe ori se gândise dacă fusese, într-adevăr, vreodată, atinsă de unul dintre zei ori doar de vreun Preot ori Lucrător. Numai că niciodată nu auzise prea multe lucruri despre aceștia, așa că ea își închipui că tocmai primise o mângâiere divină. Nu se putea bucura de asta decât în sufletul ei; mulți dintre cei de la suprafață, copii ori adulți, o invidiau. În trecut, fusese trasă de codițe, împinsă în tufele cu scaieți sau împroșcată cu noroi. Ajunsă în colibă cu rochița sfâșiată, cu părul năclăit, de fiecare dată spusese doar:
– Iartă-mă, mama, am căzut…
Femeia plânsese, tatăl bombănise înfundat jurând răzbunare, mama se plimbase de la unul la celălalt, încercând să aline dureri și să calmeze spirite.
Avea la ce să se gândească ziua întreagă, până când n-ar mai fi simțit căldura soarelui și ar fi știut că părinții și frații urmau să se întoarcă de la câmp, iar pe pirostriile din fața colibelor ar fi început să clocotească fiertura de seară.
Toată recolta era păstrată în hambarele înalte, protejată de frig și umezeală, pentru Zei. Locuitorii așezării primeau zilnic câte un pumn de boabe de la Paznici. Trebuia să le ajungă. Norocoșii mai ascundeau în sân sau în buzunarele cusute pe interior ale hainelor câte-o plantă aromată găsită din întâmplare pe drumul spre lanurile de grâne. Iar dacă vreunul dădea de vreo pasăre moartă o înfășura în frunze de brusture și muncea până la apus gândindu-se cum avea s-o jumulească la adăpostul întunericului, s-o fiarbă și să-și bucure familia cu o bucățică de carne tare, ațoasă, dar prețuită precum rămășițele de la ospețele anuale ale Zeilor.
Lenore porni înapoi, spre suprafață. În Galeria de trei sute de pași se opri doar câteva secunde să se bucure de sunetele minunate ce păreau să iasă din pereți, din alveolele săpate în piatra caldă. Trebuia să fie muzică. Dar nu precum cea cunoscută de ea, iscată din gâturile sătenilor la ceas de odihnă, acompaniată de bătăi din palme în tobe improvizate de cunoscători, din piei de animale întinse pe cercuri meșterite de fierar. Altceva auzea ea, de parcă pietrele, frânghia, piroanele s-ar fi tânguit dimpreună și ar fi vrut să-i însoțească pașii.
Ajunse la gura peșterii și-l auzi pe Magistrul Eneas:
– Ai venit la timp! Lasă coșul aici, îl vor goli Paznicii. Să mergem la școală!
Bătrânul îi luă, din spate, coșul împletit, îi strânse degetele în palma sa și, sprijinindu-se într-un toiag de lemn, porni spre cortul sub care așezase buturugi mai mici sau mai mari, după cum trebuiau să suplinească scaune sau măsuțe. Lenore n-avea nevoie decât de un trunchi rotunjit, de unde să asculte vocea bătrânului.
Când fetița de cinci ani plecase pentru prima oară pe Drumul Aleșilor, Magistrul Eneas era de vârsta părinților săi, sau cel puțin așa gândise ea ascultându-i cum evocau momente din tinerețea lor. Fără să-i spună nimeni, înțelesese că, pentru ea, timpul trecea altfel decât pentru ceilalți. Magistrul îi făurise un calendar din șipci bătute pe o bucată mare de lemn. Trecea palma peste semnele lunilor, anilor, știind cu exactitate ce zi era pentru ceilalți. Dar nu și pentru ea. Marele Preot și Magistrul îi spuseseră, odată, că darul ei o condamnase la un fel de nemurire. Cum se întâmplase, de altfel, și cu moșul Tom. Drumul Aleșilor te apropia de veșnicie. Noaptea, în liniște, se gândise de multe ori ce și-ar fi dorit mai mult: să ducă ofrande în adâncul pământului, să scoată Apa Vie și familia ei să primească rații suplimentare sau să-i poată vedea pe cei din jur și să trăiască o viață scurtă în sărăcie, tristețe, neajunsuri, dar scăldată de lumina soarelui, îmbogățită de culorile florilor și de magia apusului…
Pierdută în gânduri, auzi:
– A venit Oarba! Oarba-Cotoarba!
Glasuri de copii ai căror părinți nici măcar nu erau născuți când ea plecase pe Drumul Aleșilor îi anunțau sosirea. Dacă ochii violeți ai Lenorei ar fi deslușit ceva din lumea înconjurătoare, ar fi văzut bătrânul dascăl plimbându-se printre ei și amenințându-i cu toiagul. Auzi doar:
– Liniște! Rugați-vă zeilor pentru o viață bună și mulțumiți-i Lenorei pentru că, datorită darului ei, ofrandele ne sunt primite de cei ce veghează la pacea noastră!
Se auziră câteva chicote de râs, dar și toiagul vechi, de lemn, lovind trunchiuri cioplite de lemn. Lenore își lăsă brațele în poală și zâmbi ușor. Era pregătită să asculte, pentru a mia oară, legendele neamului său. Apoi să facă niște calcule al căror rezultat să-l țină pentru ea. Doar cei mici trebuiau să răspundă Magistrului. Iar mulți dintre cei ce-o ponegriseră mai devreme aveau s-o caute, de-a lungul zilei, ca să-i lămurească în problema complicată a înmulțirilor și împărțirilor.
*
Sergentul Marco își ridică, pe birou, picioarele încălțate în ghete lustruite de piele. Se șterse la gură, mulțumit, apoi zise:
– Bună treabă au făcut ăia de deasupra! Aș mânca non-stop!
Caporalul Hector își drese glasul și, plimbându-se cu mâinile la spate printre birourile pline cu mașini de calcul, spuse apăsat:
– Sergent, să nu uităm că supraviețuim datorită lor! Când și dacă cineva se va prinde de păcăleala asta, vom fi nevoiți să ieșim la lumina Soarelui. Și știm cu toții că ne vom topi, instantaneu, iar oasele ni se vor preface în praf…
– Ca-n povestea aia cu omul care căuta viața veșnică, adăugă imediat caporalul Andrei.
– Puteai să taci, îl apostrofă Hector, răsucindu-și mustața.
– Chiar așa! Trebuia să cobești tu, cu prostiile tale! strigă Marco întinzându-și brațele deasupra capului.
– Cred că v-ați pierdut mințile! Conform Turnului, suntem aici de două sute cincizeci de ani, șapte luni și trei zile. Supraviețuim doar pentru că aliații de la suprafață întrețin mitul Zeilor. Dacă vreunul dintre ei va decide, într-o bună zi, să renunțe la noi? Dacă-și vor lua toată mâncarea doar pentru ei și nu se va găsi niciun nevăzător care să ne creadă mare sculă pe basculă? insistă Andrei.
– Mai taci, fraiere! Ăia de deasupra să facă bine să-și amintească cine i-a salvat de la pieire! răbufni Marco în timp ce-și cobora picioarele de pe birou. Nu uita că au nevoie de Apa Vie și de înregistrările noastre. Dacă ne ducem dracului, îi tragem după noi pe toți! Știm asta. Nenorocita aia de molimă a lăsat în viață pe cine-a vrut! Ești norocos! Trăiești! Bucură-te, naibii, că ești viu!
– Măi, boule! sări în picioare Andrei și veni în grabă în fața italianului. Ce viață e asta?! Cum mama dracului poți să înfuleci ca un porc știind că nevastă-ta e oale și ulcele, că propriii copii putrezesc printr-un mormânt, pe undeva, că…
– Ete că pot! Sunt Zeu! Pentru proștii ăștia sunt Zeu! urlă sergentul Marco. Știi tu că nu e așa? Știi tu că nu e asta menirea mea? Ce să plâng din fosta nevastă? Oasele-alea ascuțite care mă-mpingeau deoparte de câte ori voiam să pun mâna pe ea? Dar din copii? Niște mucoși cu scutece împuțite care, atunci când veneam din misiuni și voiam să-i țin în brațe, plângeau după mă-sa! Scutește-mă!
– Ia stați așa, îi întrerupse caporalul Hector. Avem un mesaj de la Turn.
– Mi se rupe, răbufni italianul, fă-ne un rezumat!
Cu căștile pe urechi, caporalul Hector ascultă atent. Aruncă doar un:
– Recepționat!
Lăsă căștile deoparte, apoi îi anunță:
– S-a stins Flacăra Veșnică. Unul dintre voi trebuie să meargă, la noapte, s-o reaprindă.
– Care noapte, caporale?! A lor? Io nu mă mișc de-aici, anunță sergentul Marco. N-am niciun chef.
– Mă duc eu, spuse românul în același timp.
– Caporal Andrei, te rog să te deplasezi la cascadă, la momentul pe care Turnul ni-l va transmite ulterior.
– Înțeles! îl asigură acesta, privindu-și ceasul.
– La ce oră te uiți tu acum, fraiere? îl luă Marco peste picior.
– La ce oră vreau eu! Ca și tine, am, pe un cadran, timpul nostru, actualizat de Turn. Pe al doilea, timpul lor. Care-i problema ta, dacă nu vrei să-ți miști curu’ niciodată?
– Dă-te-n pula mea! îl apostrofă italianul, deplasându-se spre paturile săpate în piatră. Vreau să dorm!
*
– Se spune că, atunci când molima a lovit lumea, oamenii s-au stins din picioare. Unii au zăcut zile întregi, alții au căzut, pur și simplu, pe străzi, povestea Magistrul Eneas cu glas domol.
– Ce-s alea străzi? se auzi glasul unui băiețel.
– Niște drumuri pietruite pe care strămoșii noștri pășeau cum ai merge tu, acum, pe cărarea spre câmp, numai că nu te-ar înțepa nimic în tălpi și, mai mult decât atât, ai fi într-un căruț umblător care ar zbura mai repede ca vântul și ca gândul, îl lămuri bătrânul, răbdător.
– Nu există așa ceva, replică o fetiță.
– Ba da, Viola, în lumea de dincolo de ocean oamenii au colibe din piatră cu mai multe etaje, au străzi din acestea, de care povestesc eu acum…
– Dacă nu le-am văzut niciodată, înseamnă că nu există. Și ce-i ăla un etaj?
– Poate că nu există, acceptă Magistrul, dar menirea mea e să vă lămuresc nașterea neamului nostru, să vă spun cum corabia strămoșilor a tras la mal chiar aici, în ținutul de unde Apa Vie se răspândește în toată lumea. Suntem un popor ales.
– Dar Turnul de Cremene? Era, deja, aici? întrebă primul băiețel.
– Era. Așa l-au găsit înaintașii noștri. Mesagerii Zeilor locuiau în el de mulți, foarte mulți ani.
– Cine l-a construit? se auzi o voce timidă.
– Nu se știe. Poate chiar zeii, înainte să se retragă în peșterile din adâncuri.
Ca orice dascăl, Magistrul Eneas știa că existau lecții ce trebuiau predate copiilor și lucruri care trebuiau să rămână ascunse. La ceas de noapte, în taina unei colibe, auzise povești înspăimântătoare despre cei ce încercaseră să găsească singuri Apa Vie. Cadavrele lor plutiseră, mai apoi, pe Marele Râu, dincolo de cascada unde ardea Flacăra Veșnică. Unii numiseră asta Pedeapsa Zeilor. Alții merseseră mai departe cu presupunerile, sugerând că acei curioși se aventuraseră în adâncuri, descoperind adevăruri periculoase.
– Și ce s-a mai întâmplat după ce a venit corabia aia? întrebă un curios.
– Oamenii au început să-și construiască colibe, să cultive pământul cu semințele aduse în buzunarele hainelor, răspunse Eneas, mulțumit că putea reveni la varianta oficială a legendei.
*
Un singur magistru intrase, vreodată, în Turnul de Cremene. Legat la ochi, se lăsase condus pe coridoare, pe scări ce urcau sau coborau astfel încât, la final, nu mai știa dacă era deasupra sau dedesubtul pământului, așa cum îl cunoștea el. Când i se îndepărtase legătura se trezise într-o cameră mică, în fața unei oglinzi. O voce îl avertizase:
– Zeii au decis să-ți dai singur răspunsurile. Acestea vor fi singurele pe care le vei repeta generațiilor, de-acum încolo. Ai înțeles?
– Da, zisese speriat, uitându-se la pereții din piatră întunecată.
– Bine… Deci, molima a lovit omenirea. Pământenii au murit pe capete. Cine a venit pe ocean, cu o corabie de lemn?
– Strămoșii noștri, conduși de Împăratul Livius.
– Răspuns corect. Ce ați făcut după aceea?
– Ne-am construit colibe, am semănat pământul cu semințe aduse de-acasă…
– Foarte bine, tinere! Mai departe!
– Am ascultat sfaturile Zeilor și am trimis primul născut orb al unei familii să le ducă ofrande, în adâncuri.
– La momentul acela, nu era niciun orb printre supraviețuitori. Ce-ați făcut?
Magistrul înghițise în sec. Nu voia să-și amintească tragerea la sorți, momentul în care primul născut al unei familii fusese ales să i se străpungă ochii cu săgeți arse în foc. Răspunsese:
– Am găsit un orb.
Apoi își dorise să moară, indiferent cum, chiar înecat în Marele Râu.
Înainte de a-nchide ochii pentru ultima oară, povestise urmașului său despre acea călătorie și minciuna Aleșilor. Istoria se propagase, din Magistru în Magistru, fiind lăsată de fiecare, cu limbă de moarte, succesorului. Întotdeauna se găsiseră urechi străine s-o asculte și guri nerăbdătoare s-o ducă mai departe. Întreg poporul insulei Dorro știa că Zeii nu voiau să fie văzuți, că în adâncuri, la Izvoarele Apei Vii, se întâmplau lucruri ce nu trebuiau să ajungă la suprafață. Însă frica îi ținuse, de generații, departe de secretele peșterilor.
*
Pentru locuitorii insulei, abia trecuse de miezul nopții. Peste colibele sărăcăcioase se așternuse liniștea. Din depărtare se auzeau valurile lovind malul nisipos, ca un șuier slab. Caporalul Andrei primi ordin să se deplaseze către Flacăra Veșnică. El și toți ai lui știau că, în zona aceea, solul era alcătuit din șisturi bituminoase, sub care se aflau pungi de gaze. Metan. Demult, acestea se aprinseseră și, într-o peșteră îngustă, prin fața căreia curgea o cascadă, sătenii văzuseră o flacără ce nu se stingea niciodată. Li se păruse, ca atât de multe lucruri de pe insulă, un miracol. Veneau acolo să se roage, crezând că era un semn de la Zei. Uneori, focul se stingea, din motive naturale: Marele Râu se învolbura și apele lui pătrundeau în peșteră, sau bătea vântul mai tare dinspre miazănoapte. Numai că oamenii aceia izolați, încredințați că erau printre ultimii supraviețuitori ai întregii umanități, aveau nevoie de motive care să le întărească credința. Atunci, unul dintre soldații din adâncuri n-avea decât să urce cât mai aproape de suprafață, să reaprindă gazele ce țâșneau din pământ și să se retragă.
Spre deosebire de italianul Marco, Andrei se oferea voluntar pentru acel gen de misiune. Din spatele perdelei de apă îi plăcea să privească pietrele ude, peretele de stâncă de vizavi, rădăcinile ferigilor ieșite din crăpătura versantului estic. Știa că fiecare călătorie spre Pământul pe care-l cunoștea îl îmbătrânea cu câțiva ani. Nu putea întârzia mai mult de trei minute. Așa cum nu putea să traverseze perdeaua de apă, căci asta i-ar fi adus moartea. Odată, zărise în oglindă un fir de păr alb. Îl smulsese repede, să nu-l vadă tovarășii săi. Românului îi era dor de viața dinainte, deși știa că n-avea cum să se mai întoarcă la ea. Acceptase misiunea pe insula Dorro după ce i se promisese că familia lui urma să primească tratamentul împotriva molimei, precum și fiole săptămânale din Apa Vie.
Soldatul se târî, pe coate și genunchi, până la culoarul îngust, ascuns de căderea de apă, ce dădea în galeria semisferică dincolo de care apele Marelui Râu se lăsau năprasnic la vale, împroșcând în lături stropi punctiformi. Scoase din buzunar aprinzătorul și declanșă o flamă minusculă. Imediat, emanațiile dintre șisturi de aprinseră. Flacăra Veșnică avea să-și întâmpine admiratorii peste doar câteva ore. Uneori se strângeau acolo cu zecile. Tineri, bătrâni, învățați sau nu prea, dar toți admirând imposibilul: focul păzit de apă.
Andrei își îngădui să admire razele lunii reflectate în micuțul lac de acumulare din fața peșterii. Erau clipele când își amintea că fusese un om. Un soldat trimis într-un război imposibil, cu inamicul nevăzut: Molima. Nu i se spusese niciodată altfel. Ori el nu aflase de vreo denumire științifică a bolii ce răpusese mai bine de jumătate din populația globului. Se aflase pe insula Dorro, absolut întâmplător, atunci când oficialitățile decretaseră că oamenii puteau fi salvați. Primise un formular sec la care trebuise să răspundă în zece minute, dacă prefera să-și salveze familia, urmașii, sau să revină în rândurile combatanților. Tânărul chibzuise. Avea părinți, două surori, o soție și o fiică. Auzise că Molima ajunsese dincolo de arcul Carpaților, iar el se gândise doar trei secunde și făcuse un pas în față. Cu coada ochiului, își privise camarazii. Abia zărise o pereche de bocanci aliniată cu a lui, la dreapta. La stânga – pustiu. Și, fără să știe, devenise Zeu.
*
Fierbințeala Annei dura, deja, de trei zile. Avea trei ani, păr blond cârlionțat și ochi violeți, precum toți frații Lenorei. În a patra zi de boală, Magistrul Eneas era obligat să anunțe incidentul la Turnul de Cremene. Sau trupul i-ar fi fost găsit plutind pe ape alături de al individului infestat. La căpătâiul fetiței, mama adormise în șezut, rezemată de nuielele împletite ale colibei. Lenore numără toate respirațiile din jur: agitată, a surorii bolnave; liniștite, ale celorlalți frați; presărată cu oftaturi a mamei; sforăitul tatălui obosit. Convinsă că nimeni din familie nu mai era treaz, se strecură printre trupurile întinse pe rogojini, împinse țesătura ce ținea loc de ușă și ieși. Rămase nemișcată, în praful drumului, ascultând. Nicio altă vietate nu se mai aventura sub razele lunii argintii.
Lenore se târî spre pădure cu mișcări de felină, atentă. Se temea să audă semnalul Paznicilor din Turnul de Cremene. Dacă ar fi găsit-o, ar fi stat o lună în beciul de sub pământ, iar familiei i s-ar fi înjumătățit porția de hrană în toată acea perioadă. Vindecarea Annei depindea, însă, de ea. Sau așa credea fata, așa voia să creadă în puterea miraculoasă a apei ce despărțea oamenii obișnuiți de Flacăra Vie de pe tărâmul Zeilor. Auzise zvonurile cum că focul se stinsese; bătrânii merseseră pe rând la cascadă să verifice, iar înainte de culcare, ultimul dintre cei întorși din pădure anunțase, cu glasul gâtuit de emoție, că dincolo de apele căzătoare ale Marelui Râu nu se zărea nimic. Peștera era întunecată și pustie.
La adăpostul pădurii, Lenore își îngădui să se odihnească, sprijinită de trunchiul unui copac bătrân. Oamenii vorbeau că farurile Paznicilor nu pătrundeau prin desișul coroanelor; cel ce-ar fi vrut să încalce regulile n-ar fi trebuit decât să ajungă, nevăzut-neauzit, sub ele. Până la apa curgătoare fata înaintă nestingherită, bucurându-se de foșnetul frunzelor, de șuierul înăbușit al vântului, de răcoarea umedă a nopții. Pe măsură ce se apropia de el, vuietul creștea în intensitate, iar atunci când pe față începu să simtă stropi fini de apă rece, fata pipăi cu palmele pietrele umede, se strecură tot mai aproape de șuvoiul curgător, se așeză pe un bolovan tocit, își acoperi fața cu palmele și începu să se roage, fără să știe cui, fără să știe cum:
– Zeilor din Adâncuri, vă rog…, vă rog, aveți milă de surioara mea!
După care o podidi plânsul, iar dincolo de oftatul ei adânc, de șuierul cascadei, urechea ei deosebi un suflu încet, parcă voit înăbușit. Își ținu respirația și ascultă. Lenore nu era singură. Dincolo de perdeaua de apă, poate dincolo de Flacăra Veșnică, cineva o pândea. Își luă inima în dinți și întrebă:
– Cine-i acolo?
Se ridică în picioare, cu mâinile întinse în lateral, știind că n-avea să atingă pe nimeni. Celălalt era mult mai departe. Mai îndepărtat.
– Sunt Andrei, auzi o șoaptă slabă.
– Ești un Zeu din Adâncuri?
Ecoul vocii ei se lovi de pereții stâncilor dimprejur, însoțit de un oftat stins.
– Spune, cine ești?! aproape strigă Lenore, vrând să-și învingă teama.
– Sunt Andrei, auzi mult mai clar, mai aproape. Întinde mâna!
Fata îi urmă îndemnul; pumnul ei mic pătrunse dincolo de apele curgătoare ale Marelui Râu, iar în palma deschisă strânse un obiect mic, lunguieț și rece. Retrase brațul aproape înghețat, fără să scape darul abia primit.
– Mulțumesc! Mulțumesc! strigă, disperată, în pustiu.
Ecoul vocii i se întoarse, sec, înapoi.
*
Lenore se grăbi spre coliba familiei cu respirația întretăiată, începând rugăciuni și neducându-le până la capăt, strângând în pumn darul Zeului. Nu-i spusese nimeni, dar era convinsă că primise leacul Annei din mâna unei zeități subpământene. Când simți sub tălpi praful drumurilor din sat, se culcă la pământ, se târî pe coate și genunchi numărând pașii și, abia când dădu deoparte țesătura a cărei consistență i se întipărise în palme, de-a lungul anilor, reuși să inspire adânc. În coliba ei nu se schimbase nimic. Tatăl, obosit, sforăia. Frații șuierau, încetișor, pe nas; mama ofta, iar surioara bolnavă gemea. Cu degetele tremurânde, pipăind deopotrivă obiectul abia primit și buzele arse de febră ale fetiței, Lenore destupă sticluța în miniatură, vărsându-i conținutul în gura flămândă de viață. Nu dură mai mult de câteva secunde până auzi un tată obosit, o mamă îngrijorată și cinci copii, toți sănătoși, respirând în noaptea vegheată de o lună argintie.
*
Caporalul Andrei se întoarse, în somn, pe o parte. Zâmbea într-un vis în care surorile lui mai mici îi împletiseră cununi din spice de grâu și maci roșii. I-ar fi plăcut să moară așa, Raiul descris de părinți nu avea cum să arate altfel. Tuși, astupându-și gura cu palma.
– Caporale, ăsta-i bolnav! auzi de undeva, de departe.
Vocea părea să fie a lui Marco.
– Vezi-ți de treabă! îi răspunse Hector. A fost, azi-noapte, la Flacăra Veșnică. Niciunul dintre noi nu știe cum e acolo, atât de aproape de tărâmul muritorilor.
– Și-a luat fiola de Apă Vie, la întoarcere? insistă italianul.
– Du-te dracului! Așa cum dormeai tu, dormeam și eu! Și-o fi luat-o, doar nu e tâmpit! strigă caporalul Hector.
Andrei visa o duminică în casa simplă, văruită în alb, cu acoperiș de țiglă arsă în cuptor de lut. Mama aducea laptele fiert, muls mai devreme în acea dimineață, într-un tuci mare, negru. Tatăl venea cu mămăliga răsturnată pe măsuța joasă. Andrei își ținea, sub fiecare braț, surorile pe care abia le prinsese pe tăpșanul dinspre deal. Fetițele se zbăteau, râzând, dorindu-și să scape din strânsoarea fratelui, dar nu prea curând, știind că a doua zi acesta urma să plece la război.
– Andrei, m-auzi?! strigă Marco, dar românul se întoarse cu fața în sus, preferând să surâdă vieții care n-avea cum să se mai întoarcă.
După atât de mulți ani, îi visa pe ai lui. Respira aerul umed, rămas în urma norilor ridicați peste culmile înalte ale munților.
– Andrei, unde mama dracului ești?! pătrundea un glas străin prin trăirile de demult.
Caporalul își îndreptă tunica, potrivi chipiul pe mijlocul capului, apoi, așa cum văzuse la înaintașii lui, își îndreptă spatele și spuse, hotărât:
– Ne-om vedea când ne-om vedea! Datoria mă cheamă!
Caporalul Hector privi, înmărmurit, cum trupul colegului se transforma în praf, în pulbere cenușie ce se așternea încet pe salteaua de campanie. O strânse, cu podul palmei, înăbușindu-și lacrimile.
– Dă-mi o foaie de hârtie, ceva…, îi ceru sergentului Marco, dar cum acesta întârzia, se întoarse spre el și nu văzu decât un chip transfigurat de ură și un corp cu mușchi încordați aproape să plesnească.
Fără a se teme de nimic, francezul își scutură palmele și se îndreptă spre birou, făcu un cornet dintr-o coală albă, apoi, întorcându-se spre rămășițele românului, adună cât de mult putu, din colbul acela gri, în urna improvizată. Își strânse palmele deasupra ei și privi îndelung spre capătul grotei, acolo unde, peste doar câteva ore, fetița oarbă avea să vină cu ofrande.
– Pregătește rezerva de Apă Vie, scrâșni Hector printre dinți, uitându-se în jos.
– Și dacă nu vreau? răspunse Marco în răspăr, îndreptându-se, totuși, spre izvoarele subterane.
– Și dacă vrei, și dacă nu vrei, tot ai să crăpi, dobitocule, șopti caporalul, copleșit de moartea camaradului său.
*
Lenore se trezi înaintea tuturor. Auzi, mai întâi, suspinele mamei, apoi șoaptele acesteia, mulțumind Zeilor pentru vindecarea Annei. Abia trezit din somn, tatăl se aplecase asupra fetiței, binecuvântând-o. Își înfrânase toate vorbele, ca să nu-și dovedească slăbiciunea. Știa el mai bine cum să-și dezlănțuie disperarea, și fericirea, și uimirea. Departe de oameni, dar mai ales departe de cei dragi.
– Hai, Lenore, e vremea să pleci cu darurile în adâncuri!
Iar ea se ridică, mai senină și mai ușoară decât în oricare dimineață a vieții, simțind că era prima și ultima zi pe Insula Dorro.
*
Hector pregătise încărcătorul pistolului pe care, o dată pe săptămână, îl curăța și ungea temeinic. Era o activitate menită să-i dea sentimentul că rămăsese un soldat, că tot teatrul legat de Zeii din Adâncuri trebuia, la un moment dat, să aibă parte de un act final. Iar moartea lui Andrei îl convinsese că i se cuvenea rolul principal. Nu mai avea pe nimeni, acolo sus, care să-l plângă. Nu se temea de nicio judecată. Dacă, într-adevăr, existau zeități adevărate, așa cum fuseseră educați, acestea s-ar fi bucurat să scape de niște impostori. Francezul auzi un foșnet ce creștea în intensitate pe măsură ce Lenore se apropia. Acustica peșterilor era atât de bună încât aproape îi deslușea respirația ritmică, îngreunată de povara din spate. În mai puțin de trei minute o și văzu: micuță, slabă, în salopeta de piele, cu mâna dreaptă încleștată pe sfoara prinsă, cu piroane, de stâncă. Bărbatul se ridică, iar când fetița se opri în fața lui, îi desprinse de pe umeri curelele de piele, goli coșul de nuiele, așezând înăuntru o singură sticlă cu Apă Vie, apoi, încălcând toate ordinele primite, vorbi cu ea:
Leave a Reply