ilustrație de Mirela Moise
Frunze galbene cădeau în bătaia vântului, rotindu-se frânt pe imnuri mute, neauzite de nimeni. La tot pasul, trunchiuri scorojite, ramuri fără verde, insule suflate cu rugină, care aduceau aminte de-un Eden abandonat, prăfuit.
Tânăra fugea. Fugea cât o țineau picioarele desculțe, sprintene; noroiul întinase poalele cămășii pe care o purta. Pocnete, trosnituri. Copacii bătrâni, purtători de coroane milostive, încercau s-o ascundă. Umbra Rău Făcătorului era tot mai aproape; gândurile lui ciudate îi invadaseră mintea precum niște litanii străine, cântate în pustie.
Aleea se sfârși. Tânăra privi de jur împrejur, căutând o scăpare; peisajul părea cunoscut, oare mai trecuse pe acolo? Scăparea apăru sub forma unei scorburi, făcută parcă pe măsura ei. Adâncitura lemnoasă căpătă rol de ascunzătoare. Inima ei, deșteptător dereglat, ticăia anapoda.
Liniște. După un timp, Cygna părăsi ascunzătoarea, mergând agale spre casă. Sărea din loc în loc, ocolind movilele, cu picioarele ude, mânjite. Deodată, o durere arzătoare, ce luase forma unui junghi, îi străpunse nemilos talpa.
Îndoi piciorul stâng, căutând cauza durerii. Ca de obicei, un nenorocit de ghimpe!
Solul alunecos devenise dușman. Nu avu timp să reacționeze. Stând cu cotul într-o băltoacă, chircită, Cygna studia îndeaproape pământul proaspăt stropit de ploaie. Cu ochii spre pavilion, șchiopătând, ajunse în cele din urmă unde trebuia. Acolo, pe patul întocmit din surcele, acoperit cu plante medicinale, puse la uscat, aruncase cândva o pătură veche, uzată.
Așezată fiind, ridică iarăși piciorul, inspectând rana, scormonind cu unghiile. Ghimpele stătea ascuns, bine înfipt.
— Te-a înțepat?
Vocea familiară îi izbise urechile nenumărate nopți. Sau numărate nopți? Parcă le știa numărul. Dar îl uitase.
Imediat după aceea, avu altă revelație. Vocea spusese „te-a înțepat”, ca și cum ghimpele poseda voință proprie. „Te-ai înțepat”, așa era corect.
— Ce ghimpe încăpățânat! vociferă ea, cuprinsă de disperare.
— Ești sigură că este un ghimpe?
Ce întrebare… Doar nu era pentru prima oară când i se întâmpla. Probabil fugise de zeci de ori prin Grădină, împiedicându-se de cioturi, cunoscând mocirla; poalele cămășii fuseseră zgâriate în treacăt de mărăcini. Da, nu încăpea îndoială: mărăcinii cotropiseră locul demult.
— E ghimpe, îți spun! Mereu o pățesc, când ajung la pavilion.
— De ce tocmai aici?
— De ce? Cum de ce? Pentru că aici se întâmplă, aici mă împiedic!
Folosi mănunchiuri de iarbă pentru a-și șterge picioarele, voind să deslușească harta propriilor tălpi. Descoperi o protuberanță.
— Aha! Ți-am zis eu!
Cygna apucă ața subțire, metalică, care ieșea din piele, trăgând cu putere; sângele țâșni, desenând o hartă formată din râulețe roșii; apucă drăcia între degete, un soi de bobină care pulsa, după care o vârî victorioasă sub ochii vizitatorului:
— Vezi? Am găsit ghimpele! Te mai îndoiești de vederea mea acum?
— Vederea este de mai multe feluri. Voi nu vedeți cu toții la fel.
— Adică? replică fata, cam iritată, pentru că nu-l putea convinge de realitatea ghimpelui.
— Unii văd doar ceea ce vor să vadă. Alții văd numai cât le este permis de instanțele superioare ale cosmosului. Ultima categorie vede adevărul gol-goluț; aceia nu sunt supuși minții mincinoase, nici nu pot fi îngrădiți de legi spațio-temporale, ori păcăliți de idoli.
— Vorbești despre Aleși? N-am mai discutat despre asta?
— Îți accesezi amintirile. Asta e bine.
— Da, da, întări ea, cuprinsă brusc de-o stare visătoare, privind Grădina cu aer pierdut. Mi-ai explicat la infinit diferențele dintre regnuri.
— Repetiția e mama memoriei.
— Și pe asta mi-ai mai zis-o! exclamă Cygna, înveselită, fluturând degetele subțiri. Oh, cât de bine îmi face să-mi amintesc conversațiile noastre! Memoria și Matca. Parcă așa era.
— Ce-ți amintești despre Matcă?
— De ce întrebi? Verifici dacă sunt o bună păstrătoare de trăiri? Nu-mi răspunde, cunosc răspunsul, chicoti ea. Matca este sediul memoriei, locul unde se adună amintirile tututor vieților: trecute, prezente, viitoare, paralele.
— Corect! Îmi poți spune cum deschizi Matca?
— E destul de simplu, de fapt, zise Cygna, lăsându-se pe spate, jucându-se cu bobina, evitându-i privirea. Mă gândesc la ultima imagine văzută, ultimul sunet auzit, apoi derulez înapoi, până la origine. Distractiv, nu?
— Ai multe povești închise acolo?
De data asta, fata clipi des, puțin deranjată de curiozitatea vizitatorului.
— Dacă nu ne-am cunoaște, aș crede că sunt supusă unui interogatoriu.
— Crezi, știi sau simți?
— Ce anume?
— Că ne cunoaștem.
— Cred. Nu, știu! scutură ea din cap, veridic. Ne-am întâlnit des.
— Asta nu înseamnă nimic. De fapt, ne re-cunoaștem.
— Ai și tu dreptate, confirmă Cygna, dezarmată. Îmi servești aceeași imagine de fiecare dată, nu ești greu de recunoscut. Totuși, iertată fie-mi îndrăzneala, de câțiva ani încoace, observ niște anomalii. Cu fiecare vizită, imaginea ta se schimbă. Ba ai un ochi albastru și unul verde, ba ai părul auriu, amestecat cu portocaliu, ori apari fiind foarte înalt, apoi foarte scund. La început, veneai sub forma unui copil care știa tot. Mă enerva la culme când te prefăceai a fi Atotștiutorul.
— Nu mă prefăceam, ci mă pre-făceam. Mă metamorfozam înaintea ochilor tăi.
— Cum despici tu firul în patru. Vezi? La asta mă refeream.
— Nu văd.
— Întocmai. Îmi cheltui vorbele de pomană.
Tânăra se lăsă pe spate, obosită, ținând între degete bobina care scânteia. O suci și răsuci, mirându-se de complexitatea ei.
Vocea se insinuă din nou, cu nuanță de precauție.
— Nu-ți place noua mea aparență?
— Îmi place, cum să nu… Pe atunci, nu-ți dădeam mai mult de zece ani. Acum ai chipul unui băiat care abia a împlinit nouăsprezece ani, înalt ca bradul, cu ochi răpitori.
— De ce mă compari cu un brad? De ce nu poate fi cedru sau stejar?
— Îmi plac coniferele.
— Ah, uitasem. Și ploaia.
— Da, da. De fiecare dată când veneai în vizită, ploua. Parcă era un făcut. Mă ascundeam printre copaci, printre șiroaie, privindu-ți aripile.
— Ce tare te speriai la vederea lor! N-am avut de ales, le-am ținut ascunse. Apoi s-au încastrat, s-au scufundat în omoplați. Nu mai pot fi scoase pe neașteptate.
— Nici nu trebuie. Îmi pari frumos oricum.
— Mă vezi frumos?
— Văd ceea ce-mi arăți. Poți fi frumos, dar poți fi și urât.
— Dacă aș fi urât, ai mai comunica cu mine?
— Poate… , șopti Cygna, cuprinsă de presimțiri. Dacă nu m-aș speria foarte tare, dacă nu m-aș împiedica… Stai! Tu ai făcut asta deja! Ți-ai arătat adevărata înfățișare!
— Nu te neliniști. Mereu te blochezi când ajungem în acest punct. Nu vreau să-ți șterg din nou memoria.
— Deci, așa! mormăi fata. De asta mă doare capul în fiecare dimineață!
— Tehnologia noastră nu permite apariția migrenelor. Te doare capul pentru că nu vrei să-ți amintești lucrurile care te sperie.
— Cum pot scăpa de blocaj, când tu mă derutezi, schimbându-te noapte de noapte?
— Schimbarea nu e niciodată ușoară. Nici pentru tine, nici pentru mine. Pe mine mă ajută energia stocată, dar toate lucrurile au un preț. Mai ales Prefacerea. La început, eram un băiețel de zece ani, cu părul bălai și ochii albaștri. Mergeam desculț, imitându-te, îmbrăcat într-o robă albă. Ne jucam în Grădină, sporovăiam, fără să ne pese de cei mari.
— Ce vremuri, surâse Cygna, năpădită de nostalgie. De ce n-am putut rămâne copii pentru totdeauna?
— Biologia și-a spus cuvântul. Ai crescut. Nu mai erai o fetiță, deci nici eu nu puteam rămâne băiețelul pe care îl știai. Mi-am modificat aparența, am devenit ce trebuia. Dar jocul s-a sfârșit. Prefacerea mea își pierde din intensitate; nici tu nu te mai poți preface mult timp…
— Nu mă prefac, se dezvinovăți fata, aproape lividă. Mi-e frică, asta-i tot.
— De aceea fugi? Nu vei deveni Lebădă fugind, ci zburând.
— Ușor de zis pentru tine… Te-ai născut cu aripi, pe care le poți scoate la voință! Eu sunt o pământeană banală, fără nimic special. Nu înțeleg ce ți-a cășunat pe mine!
— Greșești… Greșești profund. Dacă erai o fată obișnuită, nu mi-aș fi scos aripile, încercând să te impresionez, nu m-aș fi strecurat atâtea nopți în patul tău, lăsându-ți amintiri pe pernă.
— Dacă nu sunt obișnuită, de ce n-am puteri magice, ca tine?
— Ai puterea de a Vedea, dar ți-e teamă de realitate.
— E vorba de acel prag de care-mi tot vorbești?
— Da. Trebuie trecut cât mai curând. Acolo unde mergem noi, ceilalți nu ne pot urma.
— Mi-e groază de pasul final, chiar dacă nu știu ce este.
— Nici nu-ți voi spune ce este, fiindcă mintea ta umană, îndoctrinată și limitată, ar face implozie. Din acest motiv, mă adresez numai conștiinței tale. Atunci când dormi adânc, ești mult mai receptivă.
— Dar nu sunt adormită…
— Ești Adormită. Porți pe ochi pânza ignoranței, la fel ca orice locuitor al Pământului. Și adormită în sens fizic. Ar trebui să te trezești.
Cygna deschise ochii. Întinse mâna spre noptieră, prin semiîntuneric, căutând apă.
Avea gâtul încleștat, gura uscată, iar membrele amorțite, inerte. Sorbi zgomotos, aproape înecându-se, după care puse paharul la loc, lângă flaconul cu medicamente.
Cu ochii cârpiți de somn, privi fereastra arcuită, rememorând scena halucinantă din vis. Conversația i se derula în minte fără eroare sau poticneli. Totul păruse atât de real!
Peisajul pădurii aduse în prim-plan amintirea frunzele uscate, căzute. Cygna scutură din cap, știind că asta e imposibil. Această specie de copaci nu-și pierduse niciodată culorile.
Îngrijitoarea o avertizase: pastilele prescrise pentru insomnie ar putea avea efecte secundare care nu se regăsesc în prospect: coșmaruri, pusee de panică, halucinații.
Cygna își aminti, oarecum amuzată, cât de doct explicase Îngrijitoarei diferența dintre viziune și halucinație, așa cum o învățase Prietenul, băiatul cu plete bălaie și ochii azur.
Cât de convingătoare fusese, pentru un copil…
Timpul a trecut. Întâlnirile cu prietenul imaginar s-au rărit. După ce s-a înscris la școală, Cygna îl mai zărea doar în vise. Acum, mulți ani mai târziu, erau încă împreună. Nicio pastilă din lume nu-l putea face să dispară. Visele ei erau atât de vii!
„Halal prieten. Nu mă pot odihni. Adorm, dar nu adorm. Mă ține trează toată noaptea, punându-mi întrebări, sondându-mi mintea. Mai rău ca un inchizitor” , conchise ea.
În cele din urmă, părăsi dulceața așternutului; privea pe geam, frământându-și mâinile. Simțea o chemare din pădure.
Curând, răsări Soarele. Palid, muncit de grija pentru pământenii nerecunoscători, ieșind obosit dintre munții zimțați. Munții luaseră forma a doi frați de piatră sură, surprinși într-o perpetuă ceartă orogenetică, cu frunțile asudate, cutate de supărare. Atunci când nu se certau, lovindu-se cap în cap, ai fi putut jura că sunt candidații ideali pentru Prefacere.
— Da, da… șopti fata, așezată turcește pe podea, ținând creionul în dinți.
Uni cele zece puncte, prin mișcări scurte, repetitive, desenând aceeași veșnică constelație.
Repetiția este mama memoriei. Repetiția este mama memoriei. Repetiția este…
— Fir-ar să fie! explodă Cygna, simțind, sub degetele ei plăpânde, fractura.
Suflă, împrăștiind pe hârtie resturile creionului sfărâmat.
Toată viața ei trăise înăuntru, derulând înainte și înapoi miile de povești din alte lumi, din alte timpuri, pe care le găzduia. Mintea ei era o Cronică. Cel puțin, așa spusese Prietenul, care îi repetase cât de important era să nu uite, să nu șteargă nimic. Desenatul zilnic, mecanic, scotea amintirile stocate în arhivă, care puteau fi accesate de Prieten prin acel simbol.
Cygna visa necontenit la uniunea finală. Nu știa cum avea să ajungă acolo, fiindcă se trezise, fără voia ei, deschizător de drumuri. Un soi de pionier care experimenta pentru prima oară conexiunea cu o formă de inteligență superioară.
Desigur, dacă ar povesti aceste lucruri Îngrijitoarei, ar fi internată într-un spital, închisă într-o cameră gri, cubică, insensibilă. Nu se putea imagina strivită de unghiurile nepăsătoare ale celulei.
Cioc-cioc. La auzul zgomotului, fata ridică încet capul, știind cine era dincolo de ușă.
― Parola? ceru Cygna, tachinând-o, folosind cuvântul-cheie sugerat de vizitator.
― Ceai cu lapte!
Mătură hârtia sub pat, rapid, aruncă creionul într-un sertar, apoi deschise repede geamul, lăsând aerul rece să-i intre în plămâni. Simula normalitatea. Trase pe ea un halat pictat țipător, cumpărat de la un magazin fistichiu, apoi deschise ușa, stând desculță în prag.
― Ce faci îmbrăcată subțire, cu geamul deschis? Vrei să răcești? o apostrofă Îngrijitoarea, cu glas matern, aproape isteric. Doamne, fetițo! Trage ciorapii în picioare, nu simți frigul?
Adevărul este că nu simțea. Nici frig, nici căldură. Ceaiul de mentă, stropit cu lapte, nu avea gust. Prefăcătoria i se potrivea. Vehiculul fizic devenise un impediment, acum se disocia frecvent: în stare de veghe, trăind în afara lui, absorbită de desenat; când dormea, plecată prin Grădină, alături de Prieten.
― Bea-ți ceaiul, zise Îngrijitoarea, cu ochii țintă spre sertar.
Parcă presimțea ce se afla acolo, parcă cunoștea siluirea efectuată creionului, fiindcă nimic nu scăpa acelei priviri materialiste, fixiste, care se afla acolo s-o observe.
― Da, imediat, îngăimă Cygna.
Gardianul zâmbi îngăduitor. Lucrurile mergeau strună.
Curentul de aer închise ușa brusc. Perdelele portocalii fâlfâiră. Rămasă singură, Cygna se ghemui pe covor. Ținând picioarele adunate sub ea, cotrobăi sub pat, scoțând teancul de foi desenate, în creion sau cărbune, care reprezentau obsedant același lucru: o cruce formată din puncte unite, îngroșată de trei ori. Oricât ceai băuse, nu-i folosise la mare lucru.
Fata retrăia la nesfârșit aceeași scenă, croită parcă de un fals artist, lipsit de imaginație. Se trezea, desena, ascundea foile sub pat, departe de ochii Îngrijitoarei. Adormea din nou.
Se trezea, simțind impulsul de a creea. Căuta sub pat, găsind instinctiv mormanul de hârtii, își amintea, desena crucea, apoi își dorea să uite. Și sorbea din ceai.
Pentru a mia oară, Cygna își privea picioarele scufundate în frunze. Ținea ochii închiși, brațele deschise, întinse, într-un simulacru de zbor. Pământul era rece, Grădina neprimitoare.
Dansa, strivind vegetația uscată sub tălpile timide, călcând cu teamă parcă, de frica pământului care se cutremura uneori, dezvăluindu-și măruntaiele.
Brusc, schimbă poziția, privindu-și mâinile, care luceau precum fosforul. Știa ce are de făcut. Abandonă dansatul aiurea, fără țintă. Vizitatorul era acolo, așteptând.
— Ești gata?
— Ore în șir am cântat, ore în șir m-am rotit, repetând silaba sacră. Abia aștept să te deconspiri, chicoti Cygna.
— Ești curioasă?
— Mă întrebi dacă vreau să-l cunosc pe cel care mi-a bântuit visele timp de nouăsprezece ani?
— De ce aș fi un El?
— Sau Ea…
— Nu sunt nici El, nici Ea. Credeam c-ai înțeles acest aspect.
— Am înțeles, am înțeles. Ești dincolo de el și ea. Dar eu sunt simplă, umană, nu ca tine.
— Tot nu vrei să renunți la eul mic?
— Este greu, oftă fata, răsucind o șuviță de păr pe degetul inelar. Adică, chiar dacă e limitat și fricos, eul mic face parte din mine. Ștergerea lui ar echivala cu o crimă.
— Nici vorbă. Nu îl ucidem, ci transformăm. Ți-am arătat cum.
— Dacă fac asta, mă vei putea încorpora?
— Atunci vom fi Unul.
— Of! Deci nu voi mai fi Cygna?
— Dimpotrivă. Vei fi tot Cygna, versiunea cea mai bună, nu această creație ieftină. Începem?
Fata deschise ochii. Avea pupilele dilatate, cuprinse de albăstreala fosforului. Lumina din interior, lăsând ciudatul vizitator să-i cutreiere mintea. Rând pe rând, acesta cotrobăia, curățând fiecare ungher, deschizând sertarele, ștergând programele defecte.
Pas cu pas, sondând subconștientul fetei, cobora treptele, în grădina din Grădină, printre răsaduri, acolo unde erau plantate gânduri. Unele dintre ele, bine ancorate, udate cum trebuia, la intervale regulate. Altele, mici, neînsemnate, asemeni unor roiuri de gângănii care enervează oamenii la picnic. Cygna, ajutată de Prieten, ardea precum un astru, transformând gângăniile banale în licurici care se preumblau, zburdalnici, printre sinapse.
Cărările bătătorite ale ideilor fixe deveneau pulbere, născând canioane. Cutiile cenușii, modelele preluate transgenerațional, programe inutile sau reguli umane stupide, toate explodau, făcându-se fărâme. De departe, cele mai rele erau buruienile. Atâtea gânduri reziduale, puhoi de amintiri reprimate, atâta gunoi!
De pildă, acea zi când se urcase în cireș, explorând cerul, cu capul înălțat deasupra gardurilor și mâinile spre stele, cerșind răspunsuri rămase la ani lumină distanță, sub privirile poncișe ale Îngrijitoarei, care o certase pentru curajul ei. Efectul admonestării fusese dezastruos: copilul coborâse înapoi pe Pământ, lăsându-și mâinile blege, la fel ca o pasăre rănită.
Gândurile de neputință, de pierdere, declin, aceste mormane de urâțenii, stricaseră rapid frumusețea Grădinii. Straturile ordonate deveniseră haos, culorile erau doar gri anost.
Uite-așa, cât ai bate din palme, Cygna abandonase originea ei stelară, rămânând cu capul plecat, pământeană de rând, un satelit din mulți alți sateliți, care efectua o mișcare de revoluție în jurul fixismelor gardianului din dotare. Sistemul dorise un copil de lut.
O vreme s-a mințit, ținând degetele înfipte în straturi, purtând aceeași cămașă albă, obișnuită, fără vreun model interesant. Chiar și acum, după nouăsprezece ani, nu schimbase cămașa, dar avea noroc cu mărăcinii, crescuți sub formă de revoltă, care mai rupeau, ocazional, bucăți din ea.
— Vezi câtă muncă a trebuit făcută?
De data asta, Vocea căpătase o nuanță maternă, aproape învăluitoare, făcând-o să se simtă confortabil, fiindcă nu mai era singură, lipsită de familie și dragoste părintească.
Nu mai stătea pitită, de teamă că va fi descoperită și închisă într-o cameră cubică.
Trecură zile. Trecură ani. Cygna rămăsese nemișcată, cu spatele drept, ținând genunchii adunați sub ea, parcă împăturiți. Mâinile, devenite tot mai transparente, stăteau împreunate cuminte, în poală. Ochii erau la fel, fosforescenți, privind spre un orizont inaccesibil muritorilor. Irișii, martori ai prefacerii, alchimizau continuu lumină și informație.
— Vezi?
La fiecare zece zile, Vocea punea aceeași întrebare. De fiecare dată, răspunsul era NU.
Până când se petrecu minunea. Cygna schimbă poziția, ridicându-se, întinzând brațele spre boltă.
— Da!
— Ce vezi?
— Totul… Oh, e atât de frumos!
Vizitatorul, care nu mai era vizitator, își isprăvise lucrarea. Se afla în Cygna, iar Cygna se afla în el. Gazda întinse mâinile spre oglindă, privindu-și Prietenul. Arătau la fel.
Clipi des, mirându-se de această iluzie. Tânăra din oglindă poseda aceeași paloare a feței, oarecum lămâioasă. Părul, încolăcire de șerpi solari, suflați în aur.
— Îți place cum arăt?
— Sigur că da! exclamă Cygna Unu, bucuroasă, bătând din palme. Suntem două picături de apă!
Cygna Unu se apropie timid de Cygna Doi.
— Nu ieși din oglindă?
— Aș ieși, dar dacă mă murdăresc?
— Ai dreptate. Haina ta e impecabilă. Uite în ce hal arată a mea…
Într-adevăr. Cygna Unu avea cămașa murdară, scrisă neglijent, mânjită de idei turbulente.
La polul opus, Cygna Doi purta cămașa neatinsă și mâinile murdare, muncite.
— Oh, dacă ai ști ce aventuri ne așteaptă… Eu curăț, depozitez, asimilez. Tu schimbi decorul, creezi categorii pentru tot felul de amintiri. Ești atât de binecuvântată!
— Nici tu nu ești mai prejos, răspunse Cygna Unu. Fără mâinile tale dibace, n-aș accesa nicio amintire!
— Eh, nici chiar așa…
— Ba chiar așa! Știi cât mă plictisesc chestiile mecanice: săpatul, udatul, plivitul!
Ținându-se de poalele cămășii, Cygna Doi se codea. Parcă nu-i venea a crede. De ce i-ar acorda atâta credit o entitate simțitoare? Până la urmă, era doar un agricultor. O diluție informatică, scufundată într-un creier uman, înotând după voia fetei.
În sinea ei, se bucura de această senzație de inferioritate, fiindcă nu știuse până acum cum este să fii mic. Se coborâse pe Pământ, simplu: printr-un gând. Plantase o idee, iar fata o acceptase, neștiind că semnase un pact.
— Ce bine c-am terminat cu desenatul obsedant, continuă Cygna Unu, mergând spre casă.
Oftă, apoi adaugă:
— Oare voi scăpa și de Îngrijitoare?
— Nu mai ai nevoie de îngrijitori acum, șopti cealaltă. Ai crescut.
Deodată, dublura începu să tremure, multiplicându-se haotic, zdruncinat; o forță necunoscută lucra asupra ei, deșirând-o.
— Ce se întâmplă? De ce tremuri? strigă Cygna Unu.
— Această aparență a devenit instabilă.
— Te rog, nu pleca! M-am atașat de tine, mi-ești dragă!
— Trebuie, altfel mă voi destructura. Vei veni în pădure?
— Mai întrebi?! Parcă aștept asta de o mie de ani!
Cygna Doi zâmbi superior, amuzată de pretinsa ei bătrânețe.
— Ce sunt o mie de ani? Nimic. O noapte de somn adânc.
— S-a făcut dimineață… constată Cygna Unu.
O clipă mai târziu, se trezi. Înțepenită, nesimțitoare, însetată.
Pe noptieră, un bilet, pe care fusese scris fugitiv, cu slove drepte, un mesaj laconic: Sunt afară.
— Ah! exclamă Cygna, atinsă. În sfârșit!
Strânse biletul în mână, satisfăcută, mototolindu-l, după care îl aruncă într-un colț, sfidător, știind că, din acel moment, n-aveau să mai fie nici ceaiuri, nici pastile.
— Ce pisălogi pot fi îngrijitorii!
Deschise ușa, apoi coborî treptele, mergând pe prispă. Desculță, ca de obicei, purtând cămașa albă, îndoită, veche de nouăsprezece ani. Curând nu va mai avea nevoie de ea.
Pentru prima oară în viața ei, se simțea singură. Cygna Doi dispăruse, într-un loc fără nume, lăsând-o să mai fie singulară câteva ceasuri, înainte de a fi asimilată definitiv.
Cugetând la cele petrecute în timpul somnului, păși printre straturi, încântată de noua imagine a Grădinii. Frunzele copacilor erau pictate în roșu aprins, plin de viață. Aleile de piatră se prezentau simetric, smocurile de iarbă tunse geometric, nelăsând niciun fir de iarbă răzleț.
Vizual, Grădina se transformase într-o capodoperă.
Brutal, razant, un zgomot neplăcut străbătu atmosfera. Acea disonanță metalică o supăra; sunetul produs semăna cu o bucată neșlefuită de cretă, care zgâria o tablă. Ocoli un copac, apoi merse spre pavilion, spornic, plină de cutezanță, descoperind sursa zgomotului deranjant.
— Ah, tu erai!
Cygna încrucișă brațele, împrumutând o postură războinică, mutându-și greutatea corpului pe un singur picior. Sprâncenele încruntate îi trădau destul de clar indignarea.
Îngrijitoarea curăța robotic aleile goale. Grebla scrâșnea de ciudă, pentru că nu mai avea nimic de luat în dinți, nimic de dislocat: nicio idee subversivă, niciun vis, nici vreo sclipire de revoltă. Gândurile Cygnei zăceau închise în pavilion.
— Am ascultat atâta timp de tine! „Nu dezbrăca cămașa!”, îmi ziceai, deși era uzată! Sau repetai ca o mașinărie stricată: „Nu părăsi odaia fără permisiune, e spre binele tău!”
Brusc, lovită de frison, Îngrijitoarea se opri din munca ei zadarnică, privind-o cu ochii larg deschiși, inexpresivi; devenise conștientă de prezența fetei, dar nu părea defel intimidată.
— M-ai păcălit! Ai încercat să-mi ștergi memoriile! Știai că, dacă părăsesc perimetrul Grădinii, vei deveni inutilă. Cine ar mai fi greblat, cine ar mai fi tuns tufișurile? Ai fi rămas fără slujbă!
Împricinata rămase nemișcată, precum o carcasă fără suflet; fata îi analiză uniforma sordidă, cenușie, cu multe tăieturi.
— Uită-te la tine, cât de fadă ești! Voiai să-mi fii model?
Cygna izbucni într-un râs sarcastic, pedepsitor; pe masură ce râdea, holograma se dezechilibra. Preschimbate în lichid soios, hainele gardianului se scurgeau, topind piele și bucăți de carne. Costumația se comporta la fel ca un acid.
— Îți spuneam Îngrijitoare, dar adevăratul tău nume este Frică!
După o clipă, deconspirată, descompusă, ajunsă la stadiul de schelet, falsa îngrijitoare se prăbuși pe pietre, incinerată. Cygna privi adânc spre masa diformă, care duhnea a cauciucuri arse.
Ar fi vrut să simtă un strop de milă; în altă viață, poate chiar i-ar fi strâns cenușa într-o urnă.
Pavilionul dispăru. Toate conversațiile, toate impresiile, tot ce trăise vreodată, în scurta sa viață terestră, se dizolvă. Înveselită, alergă spre ieșire, spre următorul nivel al jocului; deși frumoasă, Grădina nu-i mai era suficientă. Pe când era gata să treacă pragul, simți o înțepătură.
— Nu din nou!
Cygna ridică piciorul, smulgând din talpă o albinuță. Inițial, vru s-o strivească, dar entitatea înaripată îi scăpă printre degete. Abia acum își dădu seama de eroarea pe care o făcuse, luptând cu ghimpele. Fie că era bobină, fie albinuță cu antene fosforescente, ghimpele fusese mereu acolo, împrumutând diferite forme, încercând s-o trezească din somnul conștiinței.
Fermecată de luminiță, tânăra urmări albina-ghid, care zbura grăbită spre o destinație necunoscută, undeva dincolo de gard. În urma ei, Grădina se ștergea, bucată cu bucată.
Cygna alerga de ceasuri întregi, nesimțind oboseala. Vegetația împrumutase un caracter viclean, punându-i piedici. Terenul accidentat, plin de gropi, îi fugea…
Leave a Reply