I-am citit întotdeauna cu plăcere pe frații Vakulovski – și mereu m-a ajutat să nu fiu prinsă în imposibilitatea de a face ierarhii faptul că scriu atât de diferit unul față de celălalt. În vreme ce în proza și-n poezia lui Mihail parcă mai întrezărești o rază de speranță pentru omenire și încredere în oameni, la Alexandru Vakulovski am sesizat, de fiecare dată, dezamăgirea resimțită față de istoria – mică sau mare – care ratează fiecare ocazie de a se autosalva măcar la nivel de reputație.
În cel mai recent volum de poezie, numit a cui e casa asta și publicat în 2020 la editura Charmides, Alexandru Vakulovski adună toate reproșurile pe care le are de adus istoriei recente și le detaliază într-un flux alert, aproape nervos și doar pe alocuri întretăiat de o relaxare superficială, minoră, de vacanță nesperată și scurtă, atribuindu-le celor care, mai ales voit, au contribuit la înșiruiri de cadavre care întinează și îngrozesc și în raport cu care autorul își asumă rolul de judecător, așa cum observă Bogdan-Alexandru Stănescu pe coperta a patra. Poetul nu se poate relaxa, prin urmare, martor al repeziciunii cu care lumea arde și se scufundă și se destramă sub ochii unui Putin obsedat de dimensiuni care să-l pună într-o lumină bună și-ai unui Trump prea mândru de sine – și deloc pe merit.
planeta se-nvârte și
dintr-o parte Trump iar
din alta Putin
o f*t
Într-o incursiune poetică în Moldova, Ucraina și Kosovo, Alexandru Vakulovski reușește demascarea fariseismului din politică și-a crimelor înfăptuite sub tot felul de pretexte „umanitare” și pseudo-salvatoare, subliniază separarea și separatismul, propaganda care „e mai tare decât un batalion de tancuri/ chiar și atunci când e proastă”. În plus,…
Leave a Reply