Ştii senzaţia aceea pe care o ai când părinţii te pupă şi îşi iau la revedere, te lasă în grija bunicilor, uşa se închide după ei şi tu, rămas sprijinit de geamantanul care îţi conţine viaţa de-o vară, trăieşti deopotrivă bucuria revederii şi anticiparea nostalgiei?
Sau prima zi de liceu sau facultate, după ce te-au lăsat părinţii la cămin sau chiar în garsoniera închiriată, după ce te-au întrebat de zeci de ori dacă eşti bine, iar tu ştii că ai vorbit serios când i-ai asigurat că da şi totuşi nu te poţi abţine din a privi fix pe lângă cutiile din care fragmente din fosta viaţă se insinuează în noua etapă?
Sau despărţirea aceea care a împărţit lucrurile mele de ale tale şi le-a pus în cutii diferite, gata să transporte amintirile fiecăruia dintre cei doi spre casele în care, peste ani, aveau să devină material de împărţit cu partenerul pe care poate nu l-ai cunoscut încă acum, când drama prezentă e mai mare decât poţi cuprinde cu închipuirea tot viitorul? Sau când ai trecut prin cinci mutări în şase luni?
Toate acestea, luate separat şi-amestecate deopotrivă, sunt senzaţiile pe care le simţi (din nou?) citind Cutii, cartea pe care autoarea o împarte în două părţi: prima este cea care şi dă numele volumului, iar cea de-a doua vizează „Oraşul, iubirea şi ce mai rămâne din ea”. Cu o voce poetică ce nu pune nici măcar un cuvânt acolo unde nu-i e locul, într-o poezie minimalistă şi cotidiană, şi cartea asta e ca Bucureştiul din ea, de „o normalitate de invidiat”, e onestă şi fragilă, răutăcioasă pe alocuri şi, repet, sinceră până la autosabotaj.
Leave a Reply