Recomandări de lectură – texte fantastice Galaxia 42 | Triumful lui Habarnam sau moartea expertului în apus

Un articol scris de Alexandru Maniu

Un duș rece din partea lui Tom Nichols

Suntem în 2013, și o studentă de la o universitate din SUA cere disperată ajutor pentru un assignment – de ce? îngrijește un copil! unde cere ajutorul? – pe Twitter, desigur. Care era problema? Nu găsea proprietățile chimice și fizice ale “gazului (sic!) sarin”, un compus-nespus de toxic, folosit printre alții de Saddam împotriva kurzilor prin anii ’80. Din fericire pentru mămica-studinche, tweetul ei ajunge în doar câteva minute la Dan Kaszeta, director la o firmă de consultanță pe probleme de securitate în Londra și expert în domeniul armelor chimice. Schimbul aiuritor de replici care a urmat surprinde poate esența dizolvării discursului „specializat” și a comunităților discursive aferente în mediul online:

Kaszeta începe cu câteva observații: Sarinul nu e un gaz și trebuie scris cu majusculă.

Studenta, atinsă în orgoliul epistemologic, se cășunează pe „pretinsul expert”: „da, e și un (…) de gaz, ignorant (…) ce ești. sarinul e lichid și se evaporă… tacă-ți gura, băi (…)” – Am omis înjurăturile din paranteze.

Kaszeta nu cedează potopului de imprecații și mai încearcă o dată: „Caută-mă pe Google. Sunt expert în Sarin. Îmi pare rău că m-am oferit să te ajut.” Dar această informație nu a avut nicio greutate, studenta trimițându-l la plimbare pe expert cu aceeași obrăznicie.

Exemplul dat de Tom Nichols în cartea sa din 2017, The Death of Expertise, tradusă în română și publicată la Polirom cu titlul Sfârșitul competenței – Discreditarea experților și campania împotriva cunoașterii tradiționale, e doar unul din miile (zecile, sutele de mii?) de cazuri în care înțelepciunea populară triumfă în mediul virtual în fața glasului tot mai estompat al expertului. Recent, în România (dar și aiurea) doctorii – și nu doar – sunt atacați pentru perpetuarea „mitului Covid-19” și s-a ajuns la cazuri extreme, după cum povestește medicul Virgil Musta, managerul spitalului de boli infecțioase din Timișoara, în care pacienții infectați cu coronavirus refuză tratamentul pe motive de conspirație. Locul doctorului (și al altor experți, de altfel) a fost luat de mămici-tătici-bunici mai tari ca gugăl, de orice impostor cu skilluri de marketing pe Facebook și, desigur, de studinchi „progresiști”, care au înlocuit criteriul excelenței cu marota indignării. Studiul lui Nichols e dedicat înțelegerii acestui fenomen, și a consecințelor sale asupra democrației occidentale.

Cum definim astăzi un expert (specialist sau profesionist, termeni echivalenți la Nichols, până la un punct)? Potrivit autorului, există trei criterii fundamentale:

  1. Pregătire temeinică în instituții de învățământ bine cotate, centre de excelență etc.. După cum argumentează Nichols cu lux de amănunte, nu orice diplomă scuipată de malaxorul mercantil al învățământului superior are greutate. Și nu e suficient să fii un good Will Hunting, celebrul om de serviciu interpretat cu talent de Matt Damon, care printr-o simplă lecturare a bibliografiei relevante, cuplată cu o afecțiune psihică, devine „expert în toate”. E o imagine puternic romanțată a autodidactului care sfidează sistemul de învățământ, dovedindu-i presupusa inutilitate.
  2. Experiență substanțială. Niels Bohr spunea, cu hiperbola de rigoare, „expertul e cel care a făcut toate greșelile ce pot fi făcute într-un domeniu de activitate foarte restrâns”. Studiile neurmate de ani în șir de practică nu valorează mai nimic.
  3. (și poate cel mai important, până la urmă) validarea colegilor de breaslă. A practica o meserie ce presupune un nivel ridicat de specializare în afara comunităților discursive oficiale poate fi uneori un act de rebeliune romantică, atât de dragă mitologiei moderne („singuri împotriva tuturor” afirmă eroic fularele formației Rapid București), dar cel mai adesea e marca imposturii.

Și chiar dacă aceste criterii fundamentale sunt întrunite, expertul nu reprezintă o garanție întotdeauna. Nichols este atent să nu transforme expertul într-o entitate infailibilă, ce orbitează deasupra prostimii în sfere celeste. Experții fac greșeli, iar adesea, greșelile experților costă multe vieți umane. Dintre exemplele oferite de Nichols menționez talidomida, obiectul unui scandal monstru în anii ’60 ai secolului trecut, un sedativ administrat femeilor însărcinate care provoca grave malformații fătului; Războiul din Vietnam – o pată neagră în dreptul tuturor experților în relații internaționale, diplomație, securitate internă/externă etc. americani; dezastrul navetei spațiale Challenger.

Dar chiar și luând aceste eșecuri ale experților în calcul, de cele mai multe ori, competența funcționează, iar statistic vorbind, un non-expert va comite mult mai multe erori decât un expert într-un anumit domeniu de activitate. Așa e, talidomida (și nu doar) a fost o eroare regretabilă, dar majoritatea medicamentelor funcționează. Desigur, moartea astronauților de pe Challenger e tragică, dar majoritatea programelor spațiale funcționează. Cu siguranță, există câte un caz la un milion de copii în care vaccinul poate produce efecte nedorite. Dar vaccinurile funcționează!

Sabotorii gândirii critice

Doar că omul (spun experți precum Dawkins, Pinker, Shermer) nu e pregătit, evolutiv vorbind, să-și reprezinte realitatea potrivit unor calcule matematice abstracte. El răspunde la stimuli imediați și apropiați, iar reacția e cu atât mai puternică cu cât stimulul emoțional e mai puternic. La asta se adaugă și puzderia de bias-uri care ne parazitează procesele cognitive, din care cele mai nesuferite sunt:

a) Efectul Dunning-Kruger, sau convingerea că știi mai multe despre un subiect sau ești mai iscusit în a face ceva decât știi & ești în realitate. În urma unor experimente replicate ad-nauseam, s-a demonstrat că adesea, cei mai neștiutori dintre oameni sunt cei mai convinși de știința lor, și cei mai înclinați, de pildă, spre a-și dovedi înțelegerea unor concepte inventate (despre care ei nu știu că sunt inventate). Aceștia sunt, firește, și cei mai vocali, întrucât confruntarea cu complexitatea oricărui domeniu de cunoaștere aduce, de regulă, o doză de modestie expertului, precum și reticența de a vorbi apodictic, sau ex-cathedra. Nu întotdeauna, dar de regulă – sunt foarte puțini, dar foarte vizibili, ceea ce face ca în percepția omului de rând, expertul să apară ca un îngâmfat, un aristocrat, un… neegal. Ceea ce ne duce la:

b) Generalizare și stereotipizare. Atunci când se bazează pe date ample, ce pot fi reprezentate procentual, generalizările sunt chiar indicate, însă, cum creierul nostru nu face asta, generalizările devin stereotipizări ale unor cazuri individuale, care ne sunt la îndemână sau cu care ne confruntăm în cercul nostru restrâns (sau despre care am aflat de pe internet). Un subiect fierbinte tratat de Nichols este ajutorul social (sau de șomaj), unde, ca mai în toate cazurile similare, polarizarea e puternică: „toți îs niște leneși, domle’, stau să le pice para lu’ Mălăiață, că n-ar pune mâna să muncească”, un dictum care la noi e asociat adesea cu o anumită etnie. De cealaltă parte, „venitul minim e obligatoriu, e un drept al oricărei ființe umane să trăiască, chit că nu muncește nimic. Mai mult, nu sunt slujbe suficiente, nimeni nu te primește după o anumită vârstă sau fără suficientă experiență etc.”. Boala stereotipizării face ca niciunii dintre susținătorii celor două poziții contrastante să nu accepte că realitatea e mult mai complexă și că, de la caz la caz, ambele poziții sunt valabile. Numai că a accepta o poziție adversă, chiar și sub presiunea unui morman de argumente logice, testate și răs-testate, nu e chiar atât de ușor, pentru că mintea noastră mai pune încă o piedică în calea cunoașterii, anume:

c) Confirmation bias, sau prejudecata confirmării a ceea ce știm deja. Astfel, pentru a evita disonanța cognitivă și pentru că e pur și simplu mai lesne pentru creier, orice informație ce contravine unor păreri deja bine bătătorite este respinsă automat. Logica e sabotată. Adesea, în loc ca dovezile covârșitoare împotriva opiniei tale să modereze măcar întrucâtva acea opinie, să te pună pe gânduri, efectul este contrar: astfel se nasc teoriile conspirației, și ne întoarcem din nou la imaginea eroului romantic (și a galeriei Rapidului) care, spune și Nichols, e atât de ispititoare pentru omul modern asaltat de un volum asfixiant de informații din mediul virtual care-i inundă nefiltrat sinapsele și care se cer a fi ordonate și structurate după un narrative care să le înglobeze pe toate, consonant. Răzbind de unii singuri împotriva unei lumi conduse de forțe obscure, care ne vrea răul: o explicație mult mai bună pentru eșecurile din viața noastră decât acceptarea propriei incompetențe precum și a complexității factorilor și conjuncturilor de care depindem.

Încununarea erorilor de judecată: conspirația

Luând doar aceste trei plăgi ale gândirii corecte, putem înțelege mai bine un protest împotriva „conspirației Covrig-19” și negarea vehementă a existenței virusului. Înzestrați cu cunoștințe minime despre medicină, chimie, biologie, epidemiologie etc. și profund neîncrezători în „sistem” (adică în orice formă de organizare ce depășește în complexitate structurile și dinamica unui trib, unde homo sapiens încă se simte cel mai bine), fie că vorbim de colegiul medicilor, OMS, „Big Pharma” sau guvern, acești negaționiști autodidacți privesc în jur și ce văd: că printre prietenii și cunoscuții lor nu sunt cazuri de Covid, că nimeni nu moare, că totul e bine… Și, loviți de strechea falsei generalizări pornită de la experiențe personale, ce-și spun? Domle’, ne mint ăștia, e o manipulare grosolană. Ținem minte cu toții cum în Wag the Dog, Robert De Niro și Dustin Hoffman creează un război cu Albania la televizor. Doar la televizor. Era 1997 pe-atunci. Astăzi… ce nu poți truca, falsifica, manipula, obscura etc.? Înarmați cu convingeri puternice pornite din false generalizări și o înțelegere precară a unui domeniu de cunoaștere extrem de complex, acești eroi romantici nu mai pot fi convertiți la realitate: realitatea însăși a fost confiscată de către cercuri, grupuri, sindicate, loje și alte forme oculte de organizare (mai multe despre acest subiect într-un alt eseu: Ispita conspirației – demonizări, țapi ispășitori și anxietăți populare, atunci și acum.

Leave a Reply

Your email address will not be published.