Școala, sistem disciplinar

Toată lumea pare interesată de educație. Dar nimeni nu educă de fapt.

Performanța nu este dată de note și diplome și nu notele sunt cele care vor dota viitoarea forță de muncă cu abilitățile necesare pentru a da randament.

Deși muncim multe ore, în România randamentul este unul scăzut, unul dintre motive fiind lipsa creativității și a inovării. În școală există un sistem disciplinar care împiedică elevii să fie creativi, să fie critici și să vină cu idei inovatoare.

Cât timp sistemul nostru de învățământ te învață doar să înveți pe de rost, acesta nu va pregăti elevii pentru viitoarele provocări de pe piața muncii. Iar piața muncii este în continuă dezvoltare, modificare, sistemul de învățământ având obligația de a-i pregăti pe elevi pentru viitoarele locuri de muncă ce vor exista pe piață.

Însă asta înseamnă că ministerul ar trebui să fie în stare să facă predicții, să aibă o echipă de specialiști care să poată analiza nevoile pe baza cărora să se creeze programele școlare. În România, din păcate, nu avem politici privind includerea proceselor care stau la baza dezvoltării creativității și inovării în curriculă și atunci ne punem întrebarea cum putem să dezvoltăm această direcție, când sistemul este unul disciplinar și atât? Cu siguranță orice proiect are nevoie de disciplină pentru a fi dus la capăt, însă aș face o diferențiere între sistem disciplinar și disciplina muncii. Disciplina muncii ar trebui de fapt privită ca implicare, devotament, responsabilitate și responsabilizare, stabilirea unui obiectiv, în timp ce sistemul disciplinar este unul asemănător cu cel militar, care dezumanizează individul și îi îngrădește mai degrabă capacitățile de a fi critic și de a privi cu deschidere și libertate lucrurile. Activitatea creativă constă atât din elemente care sunt controlate, cât și din elemente care nu sunt controlate, e un proces mental conștient și inconștient, rațional și intuitiv, deci vorbim de o zonă complexă. Profesorii ar trebui să fie pregătiți să ajute elevul să înțeleagă aceste procese și să îi ajute să le dezvolte și să le controleze.

În momentul de față, neavând o definiție a creativității, când vorbim de creativitate avem tendința să facem referire la domeniul artelor, însă când vorbim despre creativitate ar trebui să facem referire la toate subiectele și domeniile posibile. Comitetul Național de Consiliere asupra Educației Creative și Culturale (NACCCE) explică faptul că în educație, creativitatea ajută o anumită țară să devină competitivă la nivel global, să aibă forță de muncă flexibilă, să facă față provocărilor economice cu care se confruntă, dar poate ajuta și tinerii în adaptarea la schimbările tehnologice.

Creativitatea este o componentă care devine din ce e în ce mai importantă într-o piață a muncii aflată într-o schimbare și (re)adaptare continuă. Odată cu dezvoltarea tehnologică, abilitățile angajaților se schimbă și ele, iar cei care vor rămâne rigizi și lipsiți de creativitate sunt cei care vor avea cel mai mult de suferit. Multe dintre locurile de muncă de astăzi nu vor mai exista peste nu atât de mult timp pe cât credem, iar cei care vor rămâne în urmă la capitolul inovare, adaptare și creativitate, vor fi cei care vor rămâne primii fără locuri de muncă. Și atunci, când știm că acest lucru este inevitabil, de ce nu reorganizăm curricula și de ce nu aducem modificările necesare sistemului de învățământ? Practic, cu bună știință, ne pregătim copiii pentru eșec.

Promovarea creativității în școală înseamnă a pregăti elevii pentru ceea ce îi așteaptă în viață, pentru a face față cu succes provocărilor cu care se vor confrunta, de a nu se demoraliza și de a nu cădea psihic la prima nereușită, de a ști să să găsească noi soluții, de a se reinventa și de a le oferi încredere în propria persoană.

Neavând o modalitate de a evalua creativitatea și neavând o programă gândită în această direcție, nu facem decât să subestimăm importanța pe care creativitatea o are în societate. Astfel, educația și creativitatea se privesc în prezent una pe cealaltă de la distanță, când de fapt ar trebui să fie interconectate și să co-existe în același sistem, căci pe lângă componenta socială a creativității, trebuie să privim și componenta economică a acesteia. Importanța maximă pică astăzi pe procedură, pe respectarea de norme, pe disciplinar, iar gândirea procedurală primează în detrimentul inovației, lucru pe care ajungem să-l resimțim și pe piața muncii.

Creativitatea poate fi privită la nivel individual, însă ea ar trebui gândită și la nivel macro, la nivel colectiv. Privită la nivel individual, atunci ea poate fi definită prin intermediul teoriei trăsăturilor a lui Guilford, care leagă creativitatea de categorii de aptitudini, interese, atitudini și trăsături temperamentale. Însă creativitatea este o componentă colectivă, Koestler afirmând că ființele umane nu creează niciodată întregul lucru original/gândire originală. Mediul social are, de asemenea, un impact foarte mare asupra comportamentului creativ, pornind de la mediul de familie, prieteni și continuând cu mediul școlar și organizațional. Părinții (adică foștii copii prinși într-un sistem edicațional și de învățământ vicios) sunt parte din problemă. Gândirea de tipul „nu fă asta”/ „nu ai voie asta” / „nu e frumos”, „din asta nu poți trăi”, faptul că de multe ori părinții caută împlinirea prin copii („te faci medic”, „te faci avocat” etc), lipsa lor de creativitate și cunoștințe sociologice și de psihologie reprezintă o piedică cel puțin la fel de mare în dezvoltarea creativității elevului.

Într-o cultură sau un mediu în care primează individualismul, creativitatea va fi privită prin această prismă, a individualismului. Totuși, realitatea ne arată că ideile care conduc la schimbări pornesc dintr-o gândire comună, din împărtășirea de idei, din conversații care depășesc stadiul unei simple flecăreli, ajungând să fie semnificative, care duc în direcția cunoașterii.

Gândindu-ne la sistemul nostru de învățământ și luând în calcul cele de mai sus, ne dăm seama că sistemul nostru educațional nu are nicio treabă cu ceea ce înseamnă creativitatea. Persoana creativă generează idei pe care le analizează adânc, explorează ideile și ascultă totodată și alte persoane. Astfel, în sistemul educațional ar trebui promovată ideea de lucru în echipă, de generare de idei și împărtășire de cunoaștere. Proiectele comune nu ar trebui să reprezinte cazuri izolate, iar elevii ar trebui încurajați să pună întrebări, să se exprime liber, să emită idei proprii și să exploreze. Ori sistemul de învățământ este un sistem disciplinar, care creează blocajele ce stau în calea creativității. Sistemul disciplinar creează conformismul ce stă în calea inovării. Și tot sistemul disciplinar creează teama de a greși, teamă pe care atunci când suntem mici nu o avem (copiii nu au frică, iar asta le permite să exploreze, să găsească soluții la care un adult nici nu s-ar fi gândit, să fie creativi). Însă pe măsură ce creștem, sistemul educațional ne hrănește teama de a greși, de a fi respinși sau de a fi umiliți, lucru care ne împiedică să inovăm, să creăm, să experimentăm.

„Disciplina „fabrică” indivizi; ea este tehnica specifică unei puteri pentru care invidizii sunt în același timp obiecte și instrumente ale exercitării sale (…) Succesul puterii disciplinare se datorează, fără îndoială, folosirii de instrumente simple: controlul ierarhic, sacțiunea normalizatoare și combinarea acestora într-o procedură care-i este specifică, examenul/examinarea”. (Foucault, A supraveghea și a pedepsi, p.219-220).

1.Supravegherea ierarhică – exercitarea disciplinei presupune un dispozitiv care să constrângă prin simplul joc al privirii, spune Foucault.
Așa cum tabăra militară este „diagrama unei puteri ce acționează în virturea unei vizibilități generale”, cum ne spune același autor, așa este construită și orice unitate de învățământ din România. Scopul unei astfel de arhitecturi ține de controlul comportamentelor celor din interior, de a-i modela.

Dacă vorbim de ierarhie, putem ajunge și la o discuție despre materii. Și în cadrul programei există o ierarhizare a materiilor în funcție de importanța acordată de către cei care decid cum arată sistemul educațional și curricula. Astfel, limba română, matematica și limbile străine ocupă locuri mult în fața psihologiei, sociologiei sau desenului. Însă programa ar trebui regândită și adaptată la societatea actuală, care are nevoie din ce în ce mai mult de un alt tip de abordare.

2. Sancțiunea normalizatoare – prin cuvântul pedeapsă, trebuie să se înțeleagă tot ce-i poate face pe copii să simtă greșeala pe care au comis-o, tot ce-i poate rușina, tot ce-i poate face să se simtă jenați. Școala pedepdește întârzierile, absențele, neatenția, nesupunerea, vorbăria sau gesturi/poziții ale corpului care nu sunt conforme cu regulile.

În cadrul disciplinei, spune Foucault, „pedeapsa este un element al unui sistem dublu: recompensă-sancțiune (…) întreaga comportare este încadrată în câmpul notelor bune și proaste”, devenind posibilă o cuantificare „a unei economii cifrate. O contabilitate penală, permanent adusă la zi, permite stabilirea bilanțului punitiv al fiecărui elev”.

Disciplina răsplătește prin plasarea elevului într-un anumit rang (exemplu: elev bun, deștept etc) și pedepsește retrogradând (exemplu: leneș, prost, incapabil, scoaterea în fața clasei pentru umilire etc). Acest aspect mă duce cu gândul și la apariția claselor speciale, care automat etichetează aceste clase ca elite, iar pe celelalte ca fiind (mai) slabe. Cu cât litera se îndepărtează de A și B (cele mai bune clase), cu atât eticheta este de clasă cât mai slabă. De fapt nu ar trebui să avem clase speciale, ci o programă și un sistem care să pregătească toți elevii pentru viitor, care să-i atragă să învețe și care să-i ajute să deprindă abilități și încredere în ei înșiși, ori nu izolarea unei părți din elevi și etichetarea lor.

Sistemul de învățământ pune o presiune foarte mare pe elevi, o presiune constantă care are ca scop să-i facă pe toți să se supună unui singur model, care să-i determine să execute ce li se cere și, în final, să creeze o masă de oameni care să fie la fel. Însă de ce nu ține cont sistemul de învățământ este că nu toți oamenii sunt la fel, iar din acest motiv sistemul pe care îl avem este și va continua să fie un eșec. Sistemul disciplinar nu face nimic altceva decât să omogenizeze elevii și să-i supună aceleiași scheme, ulterior ierarhizându-i și diferențiindu-i între ei, îi face ca scopul lor în școală să fie competiția față de ceilalți colegi, ori nu cunoașterea, iar apoi îi exclude.

3. Examenul – „combină tehnicile ierarhiei care supraveghează și pe acelea ale sancțiunii ce normează. Este o privire normatoare, o supraveghere ce permite definirea, clasificarea și pedepsirea. Instituie la nivelul indivizilor o vizibilitate prin intermediul căreia aceștia sunt diferențiați și sancționați”. Școala devine un „aparat de examinare neîntreruptă”, „o comparare continuă a fiecăruia cu toți, ce permite deopotrivă măsurarea și sancționarea”. (Foucault).

Dacă atunci când vorbim de putere, vorbim de ceva care poate fi văzut și vrea să fie văzut, în cazul puterii disciplinare lucrurile stau diferit, căci cei care trebuie să fie văzuți sunt însăși subiecții. Știindu-se priviți fără încetare, devin captivi, dependenți, „supuși într-un mecanism de obiectivare”.

Școala ne pregătește și ne educă pentru a ne pierde creativitatea, ea devine o încercare de omogenizare și dezindividualizare. În școală ești învățat să urmezi reguli: să nu depășești linia când desenezi, să utilizezi metoda de calcul pe care o înveți la clasă (cunosc cazuri în care copilul a fost sancționat cu notă mică pentru că a rezolvat problema utilizând altă metodă). Totodată, școala nu ține cont de ritmul fiecărui elev și de faptul că fiecare are propriul stil de învățare. Iar disciplina școalară se duce în familie, unde nu ești încurajat de cele mai multe ori să-ți urmezi pasiunile pentru că, nu-i așa, „nu-ți vei găsi un loc de muncă bine plătit”, „nu vei putea trăi din asta”, „maturizează-te!”.

Atât timp cât definim inteligența și succesul în termeni de diplome și note, societatea nu va trece la un alt nivel. Avem astăzi o inflație a numărului de diplome și a numărului de absolvenți de facultăți care nu reușesc să-și găsească de lucru nici măcar într-un domeniu cât de cât tangent cu ceea ce au terminat. Alții ajung la un loc de muncă și nu reușesc să se adapteze pentru că nu-i pregătim pentru asta. Timp de cel puțin 12 ani îi învățăm să învețe pe de rost niște lucruri, să fie obedienți, iar ulterior îi aruncăm într-o lume în care trebuie să vină cu idei, să aibă inițiativă, să gândească strategii. Nu e de mirare că nu se adaptează și nu e de mirare că ajung să fie suprasolicitați, obosiți sau deprimați, chiar nefericiți. Inteligența este dinamică, interactivă, iar ea se formează din a vedea în diverse modalități lucrurile. Și în această direcție ar trebui să formăm elevii. Elevii ar trebui sprijiniți să-și găsească pasiunile, să-și urmeze visele, iar dacă vom face asta, probabil că și numărul de studenți care renunță la specializarea la care s-au dus pentru că așa au fost „împinși” de părinți sau pentru că, terminând de exemplu, un profil economic, s-au dus tot spre un profil economic deși nu aveau nicio treabă sau plăcere în a lucra cu cifrele, se va reduce.

Îmi amintesc că în clasa a XII-a mama a venit la mine în cameră și m-a întrebat dacă aș vrea să merg la facultate. Și i-am spus că da. Iar mai departe ea m-a întrebat: „ce îți place să faci?” Nu m-a obligat să merg undeva anume, ci m-a întrebat ce îmi place să fac, lucru pentru care mă simt tare norocoasă și care m-a bucurat și atunci. I-am spus că îmi place să lucrez cu oameni și că am un interes pentru lucrurile care se întâmplă în jurul meu, în societate și că din ce m-am documentat, ar fi potrivit să merg spre sociologie. Discuția a fost mai lungă și a continuat pe subiect, iar astăzi sunt sociolog și nu regret alegerea. Ce nu i-am spus mamei tot atunci era că, pe lângă sociologie, mi-ar fi plăcut să fac teatru și că de fapt dilema mea era între cele două. Nu am avut curaj să-i spun nu din cauza ei (după cum vă puteți da seama), ci din cauză că la școală eram descurajați să ne gândim la astfel de domenii, pentru că, nu-i așa, „n-o să trăiești din asta”.

Scopul școlii ar trebui să fie cultivarea creativității, a da frâu imaginației și de a dezvolta elevul ca întreg, asigurându-ne astfel că va face față viitorului care îl așteaptă și va crește un om sănătos psihic și emoțional. Sistemul ar trebui să fie capabil să ajute elevii să-și dezvolte și abilitățile de a interacționa cu ceilalți, de a coopera, de a comunica și de a veni cu soluții fără teama de a fi pedepsiți, stigmatizați sau umiliți, fără teama de a fi respinși sau de a fi desconsiderați.

Habar nu avem cum va arăta viitorul nostru, nu știm exact nici cum va arăta lumea peste 5-6 ani, apăi peste 20-30 de ani. Încă un motiv pentru care copiii de astăzi trebuie ajutați să poată lupta cu imprevizibilul. Practic, astăzi noi trebuie să educăm niște copii care vor ajunge adulți peste ceva ani. Vă mai întrebați de ce e importantă creativitatea? Capacitatea copiilor este extraordinară, astfel că a face din creativitate parte integrată a sistemului educațional este importantă și nu ar trebui negociată.