Există un loc pentru fetele pe care nu le mai vrea nimeni, iar acela e Idlewild. Un internat cu fete care amintesc de cele din liceul cu modele din a doua carte a lui Alexandru Voicescu, Fata de la Nord de ziuă, despre care am scris aici. La fel ca la el, Simone St. James foloseşte un teren feminin, delicat şi sexualizat, prin urmare extrem de ofertant, pentru a contura o poveste în care simbolul feminin poate fi şi victimă, şi călău, vrăjitoare şi element component al vrajei, dar şi principalul afectat de magie. Fetele din Idlewild sunt naive şi cuminţi, dar întinate înainte de vreme de forţe nesupuse lor şi-aduse la internat de parcă ar fi aruncate după ce au fost folosite şi stoarse de umanitate, dar îmbibate cu ruşine şi frică.
Astfel, acţiunea din Fetele din Idlewild se desfăşoară pe două planuri: pe de o parte, anii 1950, cu internatul de fete mereu înspăimântate, dintre care mai dispare câte una, şi în 2014, pe de altă parte, când o jurnalistă încăpăţânată şi suferindă începe să facă săpături pentru că moartea surorii ei, deşi întâmplată cu 20 de ani în urmă, nu-i dă pace. E ca şi cum ai citi două cărţi; dacă acţiunea care se petrece în prezent e destul de previzibilă (jurnalista cuplată cu poliţistul alături de care face echipă bunicică, secrete de familie care le pun relaţia în pericol, clişee despre meseriile liberale), povestea din trecutul mai îndepărtat este complet diferită şi face ca întregul roman să merite să fie citit.
În anii 1950, fetele care, simţindu-se rău, leşinau, erau trimise la camera de detenţie specială pentru că se considera că au cauzat un incident. Supraveghetoarele şi profesoarele lor nu voiau să le fie în vreun fel perforată pânza care separa restul lumii de renegatele de care aveau ele grijă,…
Leave a Reply