Tata mă citeşte şi după moarte (poVeste 18+ despre copilăria sovietică & despre copilăria Uniunii Sovietice) a apărut în 2020 la editura Humanitas, în colecţia Humanitas 821.135.1 – scriitori români contemporani. O colecţie excelentă de prozatori români, din care am apucat să citesc doar jumătate dintre apariţii, dar pe care vreau să o deţin şi citesc integral, la fel ca N’Autor-ul editurii Nemira, o altă declaraţie de dragoste şi susţinere făcută de o editură autohtonă scriitorilor contemporani.
Nimic mai potrivit ca şi cartea lui Mihail Vakulovski să se numere printre aceste titluri, alături de Trilogia sexului rătăcitor ori Teoria apropierii, ca să amintesc doar două dintre cele care mi-au plăcut foarte mult, reafirmând astfel că vorbim despre unul dintre acei scriitori care trăiesc literatura cum respiră, fac poezie din ce există în ei şi în jur, nu îşi propun să realizeze ceva anume, să scrie într-un mod care să impresioneze cititorul sau criticul, „după reţetă”, ci dau din ei exact ce şi cât au, tot din cine sunt, căci ei funcţionează altfel decât restul oamenilor şi-s literatură unde alţii sunt doar umplutură sau ură.
Sunt subiectivă în cel puţin o parte a afirmaţiilor de mai sus, iar asta se întâmplă, fără să mă simt vinovată de „favorizarea autorului”, nu doar pentru că i-am citit toate cărţile, ci şi pentru că eu şi Mihail am lucrat împreună aproape un an de zile, timp în care am putut să-l observ citind, scriind, făcând notiţe doar de el înţelese, acumulând şi frământând informaţii şi – ce mă fascinează dintotdeauna la noi, muritorii – refuzând acel small talk care mă scoate din sărite când unii au păreri despre orice, când nu suportă tăcerile şi simt nevoia să le umple cu nimicuri. Poate că din aceste tăceri se nasc marile cărţi.
Cartea lui Mihail Vakulovski m-a rupt brusc de liniştea mea adultă din Braşov, m-a smuls din prezent şi m-a transportat, prin timp şi spaţiu, în două locuri simultan: copilăria mea de la începutul anilor ’90, într-un sat din Bacău, destul de rupt de lume, rămas cu câteva decenii în urmă faţă de restul ţării, asta pe de o parte, dar şi în primul an de facultate, în cămin, unde am învăţat cuvintele pe care le-am recunoscut în cartea lui Vakulovski, bucuroasă că le pricep sensul: paţan, bleah, pe de altă parte, ba chiar mi-am amintit şi de un episod în care un băiat cât uşa îl încuraja şi consilia pe unul mai mititel, care tocmai încercase să se sinucidă: suka proastî, tu ti arunci acuma şî mori, da’ dânsa nu moari di doru’ tău şî mâini îi deja cu altu’, nu ti arunca, suka.
Leave a Reply